După cum orice creştin are neapărată nevoie, când pierde pacea inimii, să facă orice spre a şi-o recâştiga, tot astfel trebuie să ştie că nu-i raţional şi drept ca vreo întâmplare a lumii să-l robească, întristeze sau să-i tulbure această pace.

Da, se cuvine a ne mâhni pentru păcatele noastre, dar cu o întristare paşnică, cum am spus mai înainte de mai multe ori. Şi astfel, fără supărarea inimii, să ne mâhnim, ca orice păcătos, şi să plângem foarte puţin înăuntrul nostru; adică, să simţim compătimire în dispoziţia pioasă a dragostei.

Iar de celelalte întâmplări venite asupra noastră, grele şi chinuitoare, ca: boala, lovirile, moartea rudelor, boli vătămătoare, războaie, focuri şi altele, deşi oamenii cu cugetare lumească deseori fug de ele, ca de nişte vexaţiuni ale naturii, totuşi, cu Darul lui Dumnezeu, putem nu numai să le suportăm, ci să le şi dorim, să le iubim ca fiind nişte pedepse juste, meritate pentru cei buni. Pentru că, privind la acest scop, vom plăcea chiar Domnului nostru şi, urmând Voinţii Lui, vom trece prin toate ale lumii cu o inimă liniştită şi paşnică, oricât de mari ar fi tulburările, necazurile și amărăciunile acestei vieţi.

Citeşte şi:  Nu vă încredeți fraților, în gândurile voastre, în priceperea voastră!

Fii încredinţat că orice vexație și tulburare a minții noastre nu-i plăcută în ochii lui Dumnezeu, căci, de orice natură ar fi, totdeauna e întovărăşită de nedesăvârşire şi totdeauna iese dintr-o rădăcină rea a egoismului nostru. De aceea, să ai totdeauna o strajă neadormită care, îndată ce ar vedea ceva ce te poate supăra şi tulbura, să te vestească a-ţi lua armele de apărare, socotind că cele rele, deşi simţurile noastre şi exteriorul lor le arată a fi rele, adică supărătoare, totuşi nu sunt într-adevăr rele, nici nu ne pot lipsi de cele bune şi că toate sunt poruncite sau permise de Dumnezeu pentru scopurile drepte şi bune ale noastre şi pentru alte pricini necunoscute nouă, dar, desigur, prea oportune şi drepte.

Citeşte şi:  Ce este Ortodoxia? Să o vedem în toată sfințenia ei!

Dacă, la orice supărare şi întâmplare neplăcută, inima va rămâne în acest calm, mult folos vei avea; iar dacă, dimpotrivă, se va tulbura, să ştii că orice sârguinţă şi nevoinţă nu-ţi aduce niciun folos ori îți aduce unul foarte mic și neînsemnat. Nu mai amintesc faptul că, atunci când suntem întristaţi, inima e supusă multor loviri şi războaie ale vrăjmaşilor şi că, mai mult, nici nu putem vedea şi desluşi bine calea adevărată şi drumul faptei bune. Vrăjmaşul nostru, diavolul, urăşte mult pacea noastră (fiindcă e o pace unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu, ca să facem lucruri mari), adesea vine ca un prieten şi încearcă a ne-o lua prin diferite pofte ce par a fi bune, dar cât sunt de amăgitoare şi mincinoase poţi să vezi din semne precum acesta: ele ne răpesc pacea inimii.

Citeşte şi:  Sfaturi despre taria rabdarii in necazuri si cum putem singuri sa punem capat acestora

De aceea, dacă voieşti a fugi de această mare nenorocire, când santinela, adică mintea şi atenţia ei, îţi va spune că o nouă dorinţă de vreun lucru bun cere să intre în suflet, nu-i deschide uşa inimii. Întâi leapădă-te de orice voinţă a ta, pune-o înaintea lui Dumnezeu şi, mărturisind orbirea şi ignoranţa ta, roagă-L cu căldură să te lumineze cu Lumina Lui, ca să poţi vedea dacă această poftă şi dorinţă vine de la vrăjmaş. Pe lângă aceasta, aleargă la părintele duhovnicesc şi supune-o judecăţii lui.

Chiar de ar veni de la Dumnezeu această dorinţă, se cuvine, înainte de a păşi la realizarea ei, să te smereşti şi să-ţi omori graba şi ardoarea pentru ea, pentru că ceea ce naşte din această smerenie e mai plăcut lui Dumnezeu decât a fi făcut pofta naturii.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 99-102)