De aceea, să avem la îndemână multe ziceri pentru virtutea la care ne nevoim, pe care să le folosim, repetându-le toată ziua şi mai ales când ne va ataca antipodul virtuţii ce căutăm.
De pildă, dacă ne silim a deprinde răbdarea, putem rosti aceste ziceri şi altele asemenea: „Bărbatul îndelung răbdător are multă pricepere” (Pilde 14, 31).
În Psalmi 9,18: „Răbdarea săracilor nu va pieri niciodată”; „Vai celor ce aţi pierdut răbdarea!” (Sirah, 2, 15); „Mai bun este cel îndelung răbdător, decât bărbatul puternic” (Proverbe 16, 34);
„Cel ce-şi stăpâneşte mânia e mai bun decât cel ce cucereşte o cetate”. „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19);
„Prin răbdare să alergăm la lupta pusă înainte” (Evrei 12); „Iată fericim pe cei ce au răbdat” (Iacob 5, 11); „Fericit bărbatul care rabdă ispită” (1, 12); „Iar răbdarea să fie desăvârşită; aveţi nevoie de răbdare” (1, 4 şi 10, 36).
Tot astfel putem rosti şi această rugăciune mică:
„O, Dumnezeul meu, când se va înarma inima mea cu arma răbdării? Când voi trece prin ispită fără a-mi tulbura inima, ca să dau bucurie Dumnezeului meu? O, iubitele mele suferinți ce mă faceţi asemenea Domnului meu Iisus, cel ce a pătimit pentru mine! O, Iisuse, singura viaţă a sufletului meu! Ajunge-voi oare a odihni între mii de suferinţe pentru mărirea ta? Voi fi fericit, dacă în mijlocul focului necazurilor mă voi aprinde de dorinţa de a suferi chinuri mai mari!”.
După cum orice creştin are neapărată nevoie, când pierde pacea inimii, să facă orice spre a şi-o recâştiga, tot astfel trebuie să ştie că nu-i raţional şi drept ca vreo întâmplare a lumii să-l robească, întristeze sau să-i tulbure această pace.
Da, se cuvine a ne mâhni pentru păcatele noastre, dar cu o întristare paşnică, cum am spus mai înainte de mai multe ori. Şi astfel, fără supărarea inimii, să ne mâhnim, ca orice păcătos, şi să plângem foarte puţin înăuntrul nostru; adică, să simţim compătimire în dispoziţia pioasă a dragostei.
Iar de celelalte întâmplări venite asupra noastră, grele şi chinuitoare, ca: boala, lovirile, moartea rudelor, boli vătămătoare, războaie, focuri şi altele, deşi oamenii cu cugetare lumească deseori fug de ele, ca de nişte vexaţiuni ale naturii, totuşi, cu Darul lui Dumnezeu, putem nu numai să le suportăm, ci să le şi dorim, să le iubim ca fiind nişte pedepse juste, meritate pentru cei buni. Pentru că, privind la acest scop, vom plăcea chiar Domnului nostru şi, urmând Voinţii Lui, vom trece prin toate ale lumii cu o inimă liniştită şi paşnică, oricât de mari ar fi tulburările, necazurile și amărăciunile acestei vieţi.
Fii încredinţat că orice vexație și tulburare a minții noastre nu-i plăcută în ochii lui Dumnezeu, căci, de orice natură ar fi, totdeauna e întovărăşită de nedesăvârşire şi totdeauna iese dintr-o rădăcină rea a egoismului nostru. De aceea, să ai totdeauna o strajă neadormită care, îndată ce ar vedea ceva ce te poate supăra şi tulbura, să te vestească a-ţi lua armele de apărare, socotind că cele rele, deşi simţurile noastre şi exteriorul lor le arată a fi rele, adică supărătoare, totuşi nu sunt într-adevăr rele, nici nu ne pot lipsi de cele bune şi că toate sunt poruncite sau permise de Dumnezeu pentru scopurile drepte şi bune ale noastre şi pentru alte pricini necunoscute nouă, dar, desigur, prea oportune şi drepte.
Dacă, la orice supărare şi întâmplare neplăcută, inima va rămâne în acest calm, mult folos vei avea; iar dacă, dimpotrivă, se va tulbura, să ştii că orice sârguinţă şi nevoinţă nu-ţi aduce niciun folos ori îți aduce unul foarte mic și neînsemnat. Nu mai amintesc faptul că, atunci când suntem întristaţi, inima e supusă multor loviri şi războaie ale vrăjmaşilor şi că, mai mult, nici nu putem vedea şi desluşi bine calea adevărată şi drumul faptei bune. Vrăjmaşul nostru, diavolul, urăşte mult pacea noastră (fiindcă e o pace unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu, ca să facem lucruri mari), adesea vine ca un prieten şi încearcă a ne-o lua prin diferite pofte ce par a fi bune, dar cât sunt de amăgitoare şi mincinoase poţi să vezi din semne precum acesta: ele ne răpesc pacea inimii.
De aceea, dacă voieşti a fugi de această mare nenorocire, când santinela, adică mintea şi atenţia ei, îţi va spune că o nouă dorinţă de vreun lucru bun cere să intre în suflet, nu-i deschide uşa inimii. Întâi leapădă-te de orice voinţă a ta, pune-o înaintea lui Dumnezeu şi, mărturisind orbirea şi ignoranţa ta, roagă-L cu căldură să te lumineze cu Lumina Lui, ca să poţi vedea dacă această poftă şi dorinţă vine de la vrăjmaş. Pe lângă aceasta, aleargă la părintele duhovnicesc şi supune-o judecăţii lui.
Chiar de ar veni de la Dumnezeu această dorinţă, se cuvine, înainte de a păşi la realizarea ei, să te smereşti şi să-ţi omori graba şi ardoarea pentru ea, pentru că ceea ce naşte din această smerenie e mai plăcut lui Dumnezeu decât a fi făcut pofta naturii.
Deci cel ce se află în această stare nenorocită, dacă voieşte a se însănătoşi, trebuie să primească cât mai repede posibil acel gând şi acea inspiraţie care-l cheamă de la întuneric la lumină, de la păcat la pocăinţă şi trebuie să strige din toată inima către Făcătorul său: „Domnul meu, ajută-mi, ajută-mi degrabă şi nu mă mai lăsa în acest întuneric al păcatului!”.
Dar să nu înceteze a repeta această strigare şi îndată, de-i posibil să ceară ajutor şi sfat ca să se poată elibera de vrăjmaşi; iar de nu se poate ridica repede, să alerge cu toată bărbăţia la Iisus cel Răstignit, să cadă la sfintele Lui picioare cu faţa la pământ şi la Născătoarea de Dumnezeu Maria, cerând îndurare şi ajutor. In această bărbăţie stă toată biruinţa.
* * *
De aceea, să avem la îndemână multe ziceri pentru virtutea la care ne nevoim, pe care să le folosim, repetându-le toată ziua şi mai ales când ne va ataca antipodul virtuţii ce căutăm.
De pildă, dacă ne silim a deprinde răbdarea, putem rosti aceste ziceri şi altele asemenea: „Bărbatul îndelung răbdător are multă pricepere” (Pilde 14, 31).
În Psalmi 9,18: „Răbdarea săracilor nu va pieri niciodată”; „Vai celor ce aţi pierdut răbdarea!” (Sirah, 2, 15); „Mai bun este cel îndelung răbdător, decât bărbatul puternic” (Proverbe 16, 34);
„Cel ce-şi stăpâneşte mânia e mai bun decât cel ce cucereşte o cetate”. „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19);
„Prin răbdare să alergăm la lupta pusă înainte” (Evrei 12); „Iată fericim pe cei ce au răbdat” (Iacob 5, 11); „Fericit bărbatul care rabdă ispită” (1, 12); „Iar răbdarea să fie desăvârşită; aveţi nevoie de răbdare” (1, 4 şi 10, 36).
Tot astfel putem rosti şi această rugăciune mică:
„O, Dumnezeul meu, când se va înarma inima mea cu arma răbdării? Când voi trece prin ispită fără a-mi tulbura inima, ca să dau bucurie Dumnezeului meu? O, iubitele mele suferinți ce mă faceţi asemenea Domnului meu Iisus, cel ce a pătimit pentru mine! O, Iisuse, singura viaţă a sufletului meu! Ajunge-voi oare a odihni între mii de suferinţe pentru mărirea ta? Voi fi fericit, dacă în mijlocul focului necazurilor mă voi aprinde de dorinţa de a suferi chinuri mai mari!”.
După cum orice creştin are neapărată nevoie, când pierde pacea inimii, să facă orice spre a şi-o recâştiga, tot astfel trebuie să ştie că nu-i raţional şi drept ca vreo întâmplare a lumii să-l robească, întristeze sau să-i tulbure această pace.
Da, se cuvine a ne mâhni pentru păcatele noastre, dar cu o întristare paşnică, cum am spus mai înainte de mai multe ori. Şi astfel, fără supărarea inimii, să ne mâhnim, ca orice păcătos, şi să plângem foarte puţin înăuntrul nostru; adică, să simţim compătimire în dispoziţia pioasă a dragostei.
Iar de celelalte întâmplări venite asupra noastră, grele şi chinuitoare, ca: boala, lovirile, moartea rudelor, boli vătămătoare, războaie, focuri şi altele, deşi oamenii cu cugetare lumească deseori fug de ele, ca de nişte vexaţiuni ale naturii, totuşi, cu Darul lui Dumnezeu, putem nu numai să le suportăm, ci să le şi dorim, să le iubim ca fiind nişte pedepse juste, meritate pentru cei buni. Pentru că, privind la acest scop, vom plăcea chiar Domnului nostru şi, urmând Voinţii Lui, vom trece prin toate ale lumii cu o inimă liniştită şi paşnică, oricât de mari ar fi tulburările, necazurile și amărăciunile acestei vieţi.
Fii încredinţat că orice vexație și tulburare a minții noastre nu-i plăcută în ochii lui Dumnezeu, căci, de orice natură ar fi, totdeauna e întovărăşită de nedesăvârşire şi totdeauna iese dintr-o rădăcină rea a egoismului nostru. De aceea, să ai totdeauna o strajă neadormită care, îndată ce ar vedea ceva ce te poate supăra şi tulbura, să te vestească a-ţi lua armele de apărare, socotind că cele rele, deşi simţurile noastre şi exteriorul lor le arată a fi rele, adică supărătoare, totuşi nu sunt într-adevăr rele, nici nu ne pot lipsi de cele bune şi că toate sunt poruncite sau permise de Dumnezeu pentru scopurile drepte şi bune ale noastre şi pentru alte pricini necunoscute nouă, dar, desigur, prea oportune şi drepte.
Dacă, la orice supărare şi întâmplare neplăcută, inima va rămâne în acest calm, mult folos vei avea; iar dacă, dimpotrivă, se va tulbura, să ştii că orice sârguinţă şi nevoinţă nu-ţi aduce niciun folos ori îți aduce unul foarte mic și neînsemnat. Nu mai amintesc faptul că, atunci când suntem întristaţi, inima e supusă multor loviri şi războaie ale vrăjmaşilor şi că, mai mult, nici nu putem vedea şi desluşi bine calea adevărată şi drumul faptei bune. Vrăjmaşul nostru, diavolul, urăşte mult pacea noastră (fiindcă e o pace unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu, ca să facem lucruri mari), adesea vine ca un prieten şi încearcă a ne-o lua prin diferite pofte ce par a fi bune, dar cât sunt de amăgitoare şi mincinoase poţi să vezi din semne precum acesta: ele ne răpesc pacea inimii.
De aceea, dacă voieşti a fugi de această mare nenorocire, când santinela, adică mintea şi atenţia ei, îţi va spune că o nouă dorinţă de vreun lucru bun cere să intre în suflet, nu-i deschide uşa inimii. Întâi leapădă-te de orice voinţă a ta, pune-o înaintea lui Dumnezeu şi, mărturisind orbirea şi ignoranţa ta, roagă-L cu căldură să te lumineze cu Lumina Lui, ca să poţi vedea dacă această poftă şi dorinţă vine de la vrăjmaş. Pe lângă aceasta, aleargă la părintele duhovnicesc şi supune-o judecăţii lui.
Chiar de ar veni de la Dumnezeu această dorinţă, se cuvine, înainte de a păşi la realizarea ei, să te smereşti şi să-ţi omori graba şi ardoarea pentru ea, pentru că ceea ce naşte din această smerenie e mai plăcut lui Dumnezeu decât a fi făcut pofta naturii.
Deci cel ce se află în această stare nenorocită, dacă voieşte a se însănătoşi, trebuie să primească cât mai repede posibil acel gând şi acea inspiraţie care-l cheamă de la întuneric la lumină, de la păcat la pocăinţă şi trebuie să strige din toată inima către Făcătorul său: „Domnul meu, ajută-mi, ajută-mi degrabă şi nu mă mai lăsa în acest întuneric al păcatului!”.
Dar să nu înceteze a repeta această strigare şi îndată, de-i posibil să ceară ajutor şi sfat ca să se poată elibera de vrăjmaşi; iar de nu se poate ridica repede, să alerge cu toată bărbăţia la Iisus cel Răstignit, să cadă la sfintele Lui picioare cu faţa la pământ şi la Născătoarea de Dumnezeu Maria, cerând îndurare şi ajutor. In această bărbăţie stă toată biruinţa.
Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați
Amin