„Dacă istoria ultimelor trei veacuri – al XVIII-lea, al XIX-lea si al XX-lea – ar putea fi numită cu un singur nume care să i se potrivească desăvârsit, atunci nu ar fi un alt nume mai bun decât cel de „protocolul judecătii dintre Europa si Hristos”: fiindcă în ultimele trei sute de ani nu s-a întâmplat nimic în Europa care să nu aibă atingere cu Hristos-Dumnezeu. În judecata aceasta între Hristos si Europa, în realitate, se întâmplau următoarele:

Hristos spune Europei că este botezată întru numele Lui si că trebuie să rămână credincioasă Lui si Evangheliei Lui. La aceasta, Europa învinuită răspunde:

– Toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopedistii francezi. Si nimeni nu poate fi silit să creadă un lucru sau altul.

Europa îngăduie toate religiile ca superstitii populare, de dragul intereselor sale imperialiste, dar ea însăsi nu urmează nici o religie. Când îsi va împlini scopurile sale politice, atunci îsi va încheia repede socotelile cu aceste credinte desarte populare.

Hristos întreabă cu durere:

– Cum puteti voi, oamenii, să trăiti numai cu interesele voastre imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrană trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei si fii ai lui Dumnezeu, iar voi fugiti si urmăriti să vă faceti deopotrivă cu animalele de sub jug.

La aceasta, Europa răspunde:

– Esti depăsit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia si biologia. Acum cunoastem că nu suntem urmasii Tăi si ai Tatălui Tău ceresc, ci ai urangutanului si gorilei, ai maimutei. Noi acum ne desăvârsim ca să ajungem dumnezei, fiindcă nu recunoastem alti dumnezei afară de noi însine.

Hristos grăieste:

– Voi sunteti mai tari de cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din întunericul barbariei la lumina cerească si voi mergeti din nou înapoi în întuneric, ca orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sângele pentru voi. Eu v-am arătat dragostea Mea, atunci când toti Îngerii îsi întorceau capetele, neputând suferi putoarea iadului vostru. Atunci, deci, când erati întuneric si împuticiune, am fost singurul care am stat să vă curătesc si să vă luminez. Să nu fiti, deci, acum necredinciosi, căci vă veti întoarce din nou în întunericul acela nesuferit si în împuticiune.

Europa, zâmbind subtire, strigă:

– Fugi de la noi. Nu te recunoastem. Noi urmăm filosofia elină si civilizatia romană. Vrem libertate. Noi avem Universităti. Stiinta este steaua noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Ratiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu esti un asiatic. Noi te tăgăduim. Esti numai un basm vechi al bunicilor nostri.

La care, Hristos, cu lacrimi în ochi:

– Iată, Eu plec, dar voi veti vedea. Ati lăsat calea lui Dumnezeu si ati plecat pe calea lui Satan. Binecuvântarea si fericirea s-au luat de la voi. În mâna Mea se află viata voastră si moartea voastră, fiindcă M-am dat pe Mine Însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele voastre si căderea voastră de la Mine, Mântuitorul vostru. Eu am arătat dragostea Părintelui Meu către toti oamenii si am vrut să vă mântuiesc pe toti prin dragoste.

La care Europa:

– Care dragoste? Ură sănătoasă si bărbătească împotriva tuturor celor ce nu sunt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea Ta este numai un basm. În locul basmului acestuia, noi am ridicat steagul nationalismului, si internationalismului, si etatismului, si progresismului, si evolutionismului, si scientismului, si culturismului. În aceasta se găseste mântuirea noastră: iar Tu pleacă de la noi.

Fratii mei, în vremurile noastre, această discutie în contradictoriu a luat sfârsit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din tinutul Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte de crestinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricosătoare. Hristos Si-a luat crucea si binecuvântarea Sa si a plecat. A rămas în urmă întuneric si putoare. Iar voi hotărâti-vă acum cu cine vreti să fiti: cu întunecata si puturoasa Europă, sau cu Hristos?”

Dacă aceste cuvinte ar fi fost rostite de către un teolog contemporan, fie el mirean sau cleric, asupra sa s-ar fi năpustit o ceată de sociologi, de psihologi, de filosofi, de observatori politici si de alti întelepti ai acestei lumi si l-ar fi pus la zidul infamiei:

„Cine este acest dusman al nostru? Cine este acest ticălos, acest fundamentalist, acest nebun? Si în numele cui îsi permite să judece Europa, această mare patrie, acest continent plin de valori?”

Răspunsul este simplu: Cel care a rostit aceste cuvinte nu este nici un ticălos si nici un nebun. Dimpotrivă. Este un întelept. Celor care judecă întelepciunea după numărul diplomelor le vom spune că acest întelept a făcut studii de doctorat la Berna si la Oxford. Iar celor care stiu că adevărata întelepciune este dar de la Dumnezeu, si nu vine decât printr-o viată de nevointă, le vom spune că acest teolog este sfânt. Si încă unul dintre cei mai mari sfinti pe care Sfânta Biserică Ortodoxă i-a născut în veacul al XX-lea: Vlădica Nicolae Velimirovici.

Pe acesta, marele făcător de minuni, Sfântul Ioan Maximovici, arhiereul nebun pentru Hristos, l-a numit „Gură de Aur al zilelor noastre”, asemuindu-l marelui Ioan Hrisostom. De ce oare acest „Gură de Aur” a rostit cuvinte atât de dure fată de Europa?

Nu vom răspunde acum acestei întrebări. Vom încerca mai întâi să ne oprim putin asupra întrebării puse de Sfântul Nicolae Velimirovici: „Cu cine vreti să fiti: cu întunecata si puturoasa Europă, sau cu Hristos?”

O primă observatie: multe dintre cele spuse de el despre apostazia Europei se potrivesc si Americii. De fapt se potrivesc lumii întregi. Nu numai Europa este astăzi urâtoare de Hristos, ci întreaga lume. Nu numai Europa Îl răstigneste pe Hristos, ci întreaga lume. Nu numai Europa se judecă cu Hristos, ci întreaga lume.

Dacă Sfântul Nicolae ar fi trăit astăzi, cuvântul său tunător ar fi răsunat împotriva fiecăruia dintre idolii lumii moderne. Dar cei care ascultă judecata pe care sfântul o face Europei ar putea să îsi dea seama cum ar judeca el si lumea de astăzi.

„Dar cum îsi permite să ne judece? Cine este el, ca să ne judece? În ce calitate ne judecă?”

Este foarte important răspunsul la această întrebare. Lumea de astăzi îsi are criticii ei, niste măscărici care descretesc fruntile oamenilor în momentele mai degajate ale emisiunilor de stiri. Acesti critici si-au făcut o meserie din a critica, un mod de a câstiga un ban. Ei critică lumea fiind ai lumii. Critica lor, chiar si când este foarte dură, nu loveste direct decât într-un număr foarte mic de oameni politici, de oameni de afaceri, de prostituate, de hoti, de personaje în care marea majoritate a spectatorilor nu se poate regăsi. Cel mult, îi poate bârfi, satisfăcându-si plăcerea de a arunca cu pietre prin intermediul cuvintelor.

Sfântul Nicolae al Ohridei nu a făcut asa. El s-a răstignit pentru Hristos si pentru aproapele prin rugăciune si nevointă. Mai mult încă. El s-a răstignit pe sine, pătimind pentru Hristos în lagăr. În lagărul de la Dachau, unde a fost închis de nazisti împreună cu patriarhul sârb Gavriil. Acolo a scris aceste rânduri dureroase despre judecata dintre Hristos si Europa. Închis pentru credinta sa, el nu a privit Europa prin lentilele prăfuite ale unui critic dornic de faimă (să nu uităm: până si proscrisii îsi au gloria lor pământească). El a privit Europa de pe cruce. Stând pe cruce. Crucea sa nu era de lemn, piroanele sale nu erau de fier. Crucea si piroanele sale nu puteau fi văzute de altii. Dar nu erau mai putin reale. Sufletul său era răstignit pe crucea mărturisirii Ortodoxiei. Această răstignire neîncetată l-a făcut părtas cetelor sfintilor.

Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste în mine, a spus oarecând Sfântul Apostol Pavel. Si sfântul Nicolae ar fi putut spune la fel: „Nu eu judec Europa, ci Hristos, Care trăieste în mine. Nu eu judec lumea de astăzi, ci Hristos, Care trăieste în mine.”

Aceasta este singura judecată de care lumea de astăzi se fereste, pentru că este singura judecată obiectivă. Numai Dumnezeu este Judecătorul lumii. Iar sfintii Săi nu fac altceva decât să facă cunoscută măsura după care lumea este judecată.

Dacă am cerceta părerile despre secolul XX, am vedea că unii îl laudă ca un secol de mari realizări stiintifice. Altii, ca un mare pas spre împăcarea religiilor si popoarelor. Să vedem ce spune despre el Sfântul Nicolae:

„Ah, fratii mei! Veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XIX-lea, iar veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl a făcut datorii mari. Fiul nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat si mai mult, iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea, iar fiul n-a vindecat boala cea rusinoasă a părintelui său, care era asupra sa, ci a înrăutătit-o, si ea l-a molipsit si pe nepot, de trei ori mai tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim.

Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii si a clerului pontifului roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile s-au mărit si boala s-a înrăutătit; iar Domnul a spus că judecă păcatele părintilor până în a treia si a patra spită. Nu vedeti că Dumnezeu judecă pe nepoti pentru păcatele bunicilor europeni? Nu vedeti biciul asupra nepotilor, din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor?

Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XIX-lea. Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful european antihrist (iesit din casa de nebuni) închipuie sfârsitul veacului al XIX-lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala mostenită.

Sunt oare acestia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, acestia sunt purtătorii bolii grele mostenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful si filosoful… nu în vechea Romă păgână, ci în mijlocul Europei botezate! Acestia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai biruiti. Când Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului, când Pius s-a numit pe sine infailibil si când Nietzsche a făcut public cultul lui fată de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer – si nu numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toti de durere si de rusine – căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicând lumea: un ateu împărat, un ateu pontif si un ateu filosof. În epoca lui Nero, măcar unul din această treime nu era ateu – filosoful. Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el a osândit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea e veacul lui Caiafa: el a răstignit pe Hristos. Veacul al XX-lea e veacul Sinedriului alcătuit din Iudele botezate si cele nebotezate. Acest Sinedriu a vestit că Hristos e mort pe vecie si că n-a înviat. Pentru ce, atunci, vă mai mirati, fratilor, că asupra omenirii europene au venit biciuiri nemaiauzite, biciuiri până la măduva oaselor, de pe urma revolutiilor si a războaielor?”

Vedem că vremurile noastre indică apogeul lepădării de Dumnezeu. Ne apropiem de sfârsitul lumii. Vorbind despre confruntarea din secolul al XIX-lea dintre Europa si credinta crestină, Vlădica Nicolae întreba: „Cine este atunci biruitor, dacă nu cezarul, pontiful si filosoful Europei descrestinate? Biruitorul este mujicul rus si tăranul din Balcani, după cuvântul lui Hristos: Cel ce este mai mic între voi toti, acesta este mare (Luca 9, 48). Cine a fost cel mai necunoscut, mai neînsemnat si mai mic în veacul al XIX-lea, în vremea marelui Napoleon, a infailibilului Pius si a neajunsului Nietzsche, dacă nu mujicul rus, pelerin la locurile sfinte, si tăranul din Balcani, luptător împotriva semilunii si liberator al Balcanilor?

Câmpul de luptă drăcesc, clerul drăcesc si întelepciunea drăcească – asta înseamnă cezarul, papa si filosoful veacului al XIX-lea. Tăranul ortodox al Balcanilor înfătisează ceva cu totul potrivnic acestora: mai întâi vitejia purtătoare de cruce, al doilea – clerul mucenicesc, si apoi pescăreasca întelepciune apostolică. Si despre el e vorba în cuvintele rugăciunii Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Mă mărturisesc Tie, Părinte, Doamne al Cerului si al pământului, că ai ascuns acestea de cei întelepti si priceputi si le-ai descoperit pruncilor (Matei 11, 25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor simpli tărani? Le-a descoperit vitejia bărbătească, lumina cerească si întelepciunea dumnezeiască. Le-a descoperit, adică, ceea ce este cu totul potrivnic fată de cezarul apusean, de papă si de filosof: tot atât de potrivnic, pe cât este ziua fată de noapte”.

Unde este astăzi acest tăran ortodox? Unde este astăzi tăranul care are vitejia purtătoare de cruce si întelepciunea apostolească? Aproape că nu mai poate fi găsit. Ce vedem astăzi la tăranul din Balcani? Superstitii sau necredintă, fugă după desfrâul orasului, băutură, lăcomie. Tăranul de astăzi îi oferă preotului un rol decorativ, căutându-l doar la nunti si botezuri sau înmormântări. Nu este greu să vedem că, în loc să îsi păstreze credinta, tăranul a căutat să îl copieze pe orăsean. Si l-a copiat, mai ales în cele rele.

Nu putem generaliza, dar nici nu putem trece cu vederea starea de fapt: si anume că tăranul, pe care Sfântul Nicolae îl vedea în ceata biruitoare, este astăzi îngenuncheat. A trecut în tabăra învinsilor, de conducătorii lumesti, de filosofii apostati si de prietenii acestora.

Dacă până si cel care până mai ieri ducea o viată bineplăcută lui Dumnezeu, tăranul ortodox din Balcani, s-a îndepărtat de Biserică si de Hristos, este semn că sfârsitul lumii este aproape.

Dacă Sfântul Nicolae a vorbit în termeni atât de duri despre secolul trecut, oare cum ar fi vorbit despre secolul XXI? (Si dacă, vorbind despre el în aceiasi termeni în care a vorbit despre cel anterior, întreaga mass-media l-ar fi considerat extremist, oare cum l-ar fi considerat dacă ar fi făcut-o în termeni mai duri? Oricum, ar trebui să ne fie clar că Sfântul Nicolae nu s-ar fi temut să spună lucrurilor pe nume. De altfel, nici pe vremea sa glasul mass-mediei nu era îngăduitor fată de cei care priveau lumea din perspectiva Sfintei Evanghelii)

Sfântul Nicolae observa că „fratii nostri cei botezati, care au fost atrasi de ereziile papale si luterane, s-au socotit pe ei însisi mai întelepti decât Hristos si ne-au dispretuit pe noi, ortodocsii, ca pe niste oameni lipsiti de întelepciune si necivilizati: dar si asupra lor s-a adeverit cuvântul Apostolului Pavel: Zicând că sunt întelepti, au înnebunit (Romani 1, 22); fiindcă au lepădat întelepciunea cea duhovnicească după Hristos, Care umblă în vesmântul smereniei si al dragostei, si s-au învesmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli, cu întelepciunea trupească si lumească, care e plină de trufie si răutate”.

Si asta nu e totul. Noi, ortodocsii, în loc să ne păstrăm neîntinati de noroiul apusenilor, în loc să strălucim prin focul credintei noastre, ne-am deschis larg bratele să primim în mintile noastre cugetările mincinoase ale acestora: „Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat lui Hristos si Domnului ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cersetor, în timp ce pe primele locuri au asezat pe marii lor oameni, pe politicieni, pe literati, pe romancieri, pe oamenii de stiintă, pe finantisti, ba chiar si pe turisti, si pe sportivi. Toate privirile noroadelor acestora erau atintite asupra acestor oameni mari, asupra acestor zei moderni, în timp ce doar foarte putini îsi mai întorceau privirile spre Hristos, biruitorul mortii”.

Vrem sau nu, din ce în ce mai putini ochi se îndreaptă către Hristos, si din ce în ce mai multe spre oamenii mari, care încearcă să îl substituie. E nevoie de dovezi? Una ar fi suficientă: câte emisiuni religioase există pe posturile de televiziune? Foarte putine. De ce? Pentru că foarte putini oameni sunt interesati de astfel de emisiuni. Si nu pentru că ar fi atât de sporiti în viata duhovnicească încât nu ar afla nici un folos privindu-le. Ar fi bine să fie asa. Dar oamenii nu vor emisiuni religioase pentru că preferă să vadă talk-show-uri, sau stiri, sau sport, sau divertisment, sau orice altceva.

Unde Îl asează pe Hristos acesti oameni? Acolo unde l-au asezat idolii lor: pe „cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca si cum El ar fi cel mai de pe urmă cersetor”. Dureroase cuvinte. Cuvinte dureros de adevărate.

Conflictul între lumea modernă si Hristos se apropie de apogeu. Vorbind despre apostazia Europei, Sfântul Nicolae Velimirovici spune că Europa ar putea fi denumită ’’Demonia albă’’. Ar numi-o albă din cauza albetii pielii, iar Demonia din pricina negrelii sufletului ei: fiindcă Europa a tăgăduit pe singurul Dumnezeu si a luat tronul si vrednicia cezarilor romani. Si, la fel ca cezarii romani înainte de distrugerea Romei, asa si ea a încredintat toate noroadele pământului că fiecare poate să se închine la zeii săi asa cum stie si cum poate, căci ea va îngădui aceasta, dar că noroadele au datoria mai întâi să se închine ei, având-o ca zeitate ultimă – fie sub numele de Europa, fie sub numele de Cultură.

În felul acestea, fratii mei, a înviat întocmai ca un vârcolac, în zilele noastre, Roma cea satanică, Roma aceea dinainte de Constantin cel Mare, care prigonea cu foc si sabie pe crestini si împiedica pe Hristos să pătrundă în Europa. Numai că Demonia albă a căzut într-o boală mai grea decât vechea Romă. Pentru că, dacă Roma cea închinătoare la idoli era chinuită de un singur drac, Demonia albă este chinuită de sapte duhuri rele, mai crunte decât dracul acela al Romei. Iată deci noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă mucenicie pentru crestinism. Să fiti gata a primi mucenicia pentru Hristos din partea Demoniei albe.”

Dacă ar trăi astăzi, Sfântul Nicolae ne-ar preveni: „fiti, deci, pregătiti pentru prigoana ce va veni din mâinile unei lumi demonizate”. Nu este astăzi Europa singurul demon între îngeri. De fapt, de la jumătatea secolului trecut până astăzi s-a înmultit mult lucrarea celor care slujesc diavolilor, iar a celor care Îi slujesc lui Dumnezeu abia se mai face simtită.

Despre Demonia alba, din apoftegmele Sfântului Nicolae al Ohridei despre Europa si rudele acesteia