Astăzi, 27 ianuarie (14 ianuarie calendar bisericesc), prăznuim ziua Sfintei Nina, luminătoarea Georgiei.

Sfînta Nina (În limba georgiană Nino) s-a născut la sfîrşitul secolului III în Capadocia, unde locuiau mulţi georgieni. Era rudă apropiată a Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris, fiind chiar verişoara acestuia. De aceea, evlavia ei pentru sfîntul era mare.
Tatăl ei – Zavulon, ostaş vestit şi plin de cucernicie, plecase din ţinutul Capadociei pentru a-şi oferi serviciile împăratului Maximian. Mama ei – Suzana, născută şi ea în Capadocia, era sora episcopului Ierusalimului, pe care unii îl identifică cu Iuvenalie.
Părinţii Suzanei şi ai lui Iuvenalie au murit de tineri. Astfel, cei doi copii au rămas orfani şi fără sprijin. S-au gîndit atunci să meargă la Ierusalim.
Au pornit cu credinţă în Dumnezeu, nepăsîndu-le de lunga călătorie ce le stătea înainte. Ajungînd în Oraşul Sfînt, au găsit refugiu în Biserica Învierii. În scurtă vreme, Iuvenalie a fost rînduit iconom al Sfîntului Mormînt, în timp ce Suzana a intrat în slujba evlavioasei Sara-Niofora din Betleem, care era diaconiţă acolo.
Între timp, Zavulon – cel despre care am vorbit mai înainte – a ajuns la Roma. În scurtă vreme, a cîştigat bunăvoinţa împăratului, care l-a numit comandantul armatei.
În vremea aceea, francii s-au răsculat împotriva romanilor. Au trecut Alpii, au înaintat de-a lungul rîului Po şi acolo şi-au aşezat tabăra. Zavulon, la porunca împăratului, a pornit împotriva lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a biruit şi a luat mulţi prizonieri. Între prizonieri era şi căpetenia celor răsculaţi.
Maximian şi-a răsplătit armata, în timp ce pe răzvrătiţi i-a condamnat la moarte. Prizonierii i-au cerut lui Zavulon înainte de a-i omorî, să îi boteze în numele Dumnezeului său, Care îi dăduse atît de multă putere. Iar acesta nu numai că i-a botezat, dar l-a şi convins pe împărat să îi elibereze. Cei botezaţi de curînd l-au luat împreună cu el şi pe Zavulon pentru a predica creştinismul în patria lor. Timp de zece zile, preoţii au botezat poporul, pe malurile rîului Gadamar.
Zavulon a lăsat preoţii să-şi termine lucrarea şi a plecat să se închine la Sfintele Locuri. Acolo a făcut cunoştinţă cu episcopul Iuvenalie, fostul iconom al Sfîntului Mormînt. Atunci, diaconiţa Sara-Niofora l-a sfătuit pe episcop:
– Dă-o pe Suzana, sora ta, de soţie lui Zavulon, acestui slăvit conducător de oşti şi temător de Dumnezeu, care i-a ajutat pe franci să îl cunoască pe Hristos!
Sfatul diaconiţei i s-a părut bun episcopului. Astfel, în scurtă vreme, a avut loc cununia lui Zavulon cu Suzana, aceştia plecînd mai apoi în ţinutul părintesc, în Capadocia.
Din acea binecuvîntată pereche s-a născut fericita Nina, luminătoarea Georgiei. Cînd a împlinit doisprezece ani, a mers cu părinţii ei la Ierusalim. Tatăl ei, arzînd de dragostea pentru Dumnezeu, a dorit să se afierosească Acestuia şi să devină pustnic.
După ce a primit consimţămîntul soţiei lui şi binecuvîntarea episcopului, şi-a luat rămas bun cu lacrimi de la fiica lui, Nina, încredinţînd-o Domnului, Părintele celor orfani şi Ocrotitorul văduvelor.
– Nu te teme deloc, copilul meu, i-a spus. Urmează cu rîvnă pildei Mariei Magdalena şi a celeilalte Maria, sora lui Lazăr. Dacă Îl iubeşti pe Hristos precum acelea, atunci harul Lui nu te va părăsi.
Apoi a plecat şi s-a făcut nevăzut în pustia Iordanului. Locul nevoinţelor şi al morţii sale a rămas necunoscut.
Mama Sfintei Nina, Suzana, a fost rînduită de către fratele ei episcop diaconiţă în Sfînta Biserică a Învierii pentru a avea grijă de femeile sărmane şi bolnave. În cele din urmă, au dat-o pe Nina bătrînei Niofora, cea plină de cucernicie, pentru a o creşte.

Apostolatul

Niofora cunoştea bine adevărurile credinţei creştine şi îi vorbea neîncetat micuţei Nina despre acestea. Iar aceasta, fiind din fire ascultătoare, arăta o mare rîvnă şi ascultare. Cînd citea în fiecare zi din Sfînta Scriptură, inima ei tresărea de iubire şi recunoştinţă faţă de Hristos, care a pătimit atît de multe pentru mîntuirea oamenilor.
Cînd citea în Evanghelie despre răstignirea Domnului, gîndul ei se oprea asupra cămăşii Lui.
– Oare unde se află cămaşa Fiului lui Dumnezeu? a întrebat odată pe Niofora.
– Ştim din tradiţie, a răspuns aceea, că se găseşte în oraşul Mţheta din Iviria, la nord-est de Ierusalim. Cămaşa a fost adusă acolo de rabinul acestui oraş, Elioz, după ce a luat-o de la soldatul care o cîştigase la sorţi lîngă cruce. Locuitorii ţării acesteia se numesc kartveli, se învecinează cu armenii şi au rămas pînă azi în întunericul idolatriei.
Cuvintele Nioforei au rămas adînc întipărite în inima sfintei. Zi şi noapte se ruga fierbinte către Născătoarea de Dumnezeu:
– Învredniceşte-mă, Stăpînă, să merg în ţara iviriţilor, pentru a mă închina la cămaşa Fiului Tău!
Preasfînta a ascultat rugăciunea ei, i s-a arătat în somn şi i-a spus:
– Mergi în Iviria, aşa cum îţi doreşti! Însă acolo vei şi predica Evanghelia lui Hristos, care iţi va dărui din plin harul Său. Şi te voi ajuta şi eu.
– Dar eu sunt o femeie neputincioasă. Voi putea oare eu să duc la bun sfîrşit o asemenea lucrare? a întrebat smerită fecioara.

Atunci Născătoarea de Dumnezeu i-a pus în mînă o cruce făcută din tulpini de viţă şi a spus:

– Ia această cruce. Îţi va fi scut şi pază împotriva tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Cu puterea ei vei aduce ţara iviriţilor la credinţa iubitului meu Fiu, care voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4).
Cînd s-a trezit sfînta, a văzut în mîinile ei acea cruce minunată şi a sărutat-o cu lacrimi de bucurie. Apoi şi-a tăiat o şuviţă din păr, a împletit-o pe cruce şi a mers să îl întîlnească pe unchiul ei, Iuvenalie. Acela, auzind de arătarea Născătoarei de Dumnezeu sfintei şi porunca ei de a predica Evanghelia în Iviria, a cunoscut limpede în aceasta voia lui Dumnezeu. De aceea, fără nici cea mai mică şovăială, i-a dat sfintei binecuvîntarea lui.
Cînd s-a făcut ceasul plecării, episcopul şi-a dus nepoata în Biserica Învierii şi a pus mîna pe capul ei şi s-a rugat:
– Doamne, Dumnezeule şi Mîntuitorul nostru! Încredinţez în mîinile Tale această fecioară, care cu multă rîvnă a hotărît să se afierosească lucrării de binevestire a Evangheliei Tale oamenilor. Binecuvînteaz-o şi fă-Te însoţitor şi dascăl al ei, oriunde Te va binevesti ea. Dăruieşte cuvîntului ei atîta putere şi înţelepciune, încît nimeni să nu poată a-i sta împotrivă şi a o face să tacă. Iar tu, Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea creştinilor, care ai ales-o a predica popoarelor necredincioase Evanghelia Fiului tău, dăruieşte-i putere împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Fă-te veşnicul ei acoperămînt şi apărătoare. Şi nu o lipsi de ajutorul tău pînă cînd va împlini sfînta ta voie.

Plecarea

În acea perioadă, au plecat din Oraşul Sfînt către Armenia treizeci şi cinci de fecioare împreună cu Sfînta Ripsimia şi cu maica lor duhovnicească – Gaiani. Veniseră din Roma pentru a se izbăvi de prigoana lui Diocleţian. Împăratul cel necinstitor o vroia pe Ripsimia ca nevastă, însă aceea dorea să rămînă curată şi să devină mireasă a lui Hristos.
Sfînta Nina a pornit la drum împreună cu ele şi le-a urmat pînă în capitala Armeniei – Vagarsapat.
Însă Diocleţian nu a întîrziat să le dea de urmă. A dat de ştire regelui Armeniei, Tiridati, iar acela, după ce le-a prins, a poruncit să fie chinuite fără milă şi în cele din urmă omorîte (pomenirea lor se prăznuieşte la 30 septembrie).
Sfînta Nina a scăpat de mucenicie printr-o minune. Condusă de o mînă nevăzută, s-a ascuns după rămurelele unui trandafir sălbatic. De acolo, urmărea mucenicia celorlalte femei şi, cu ochii ridicaţi la cer, se ruga pentru ele fierbinte. A văzut în acel moment deasupra atletelor lui Hristos un înger purtînd un orar strălucitor. Cobora din înaltul cerului ţinînd în mînă o cădelniţă. Îl însoţeau locuitori cereşti fără număr. În acelaşi timp, se înălţau de la pămînt sufletele sfintelor femei, alăturîndu-se locuitorilor cereşti şi înălţîndu-se la cer.
– Sfinte îngere, a strigat Nina, de ce mă laşi singură în mijlocul acestor şerpi?
– Nu te întrista, a răspuns îngerul. Fă puţină răbdare şi vei fi condusă şi tu în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta se va întîmpla atunci cînd din trandafirul sălbatic ce te acoperă vor ieşi flori de trandafir de grădină şi bine-mirositoare. Ridică-te acum şi mergi la nord, acolo unde este mult seceriş.
Sfînta a pornit singură în lunga sa călătorie. În anul 315, după multe peripeţii, a ajuns la malurile rîului Mtkvari, aproape de ţinutul Hertvisi. Acolo a dat peste nişte păstori şi le-a cerut de mîncare, fiindcă era necăjită şi sleită de puteri. Păstorii vorbeau limba armeană, pe care Nina o înţelegea bine, fiindcă o învăţase de la doica ei – Niofora.
– Unde se găseşte oraşul Mţheta? l-a întrebat pe un păstor. Este departe de aici?
– Vezi rîul acesta? a zis păstorul. Mţheta se găseşte mai jos, pe malurile rîului, departe.

Visul cel dumnezeiesc

Sfînta şi-a continuat călătoria. La un moment dat, s-a oprit. Fiind singură şi foarte slăbită, într-o ţară străină, a început să-i fie teamă.
S-a aşezat pe o piatră şi cugeta: „Unde mă duce Dumnezeu? Vor aduce roadă ostenelile mele sau poate în zadar m-am înhămat la o sarcină atît de grea?“. Avînd aceste gînduri, a luat-o somnul şi apoi a avut un vis: i s-a înfăţişat un bărbat plin de mare cuviinţă. Părul îi cădea pe umeri, iar în mîini ţinea un sul scris în limba elină.
L-a desfăşurat, i l-a dat şi i-a spus:
– Citeşte-l cu atenţie!
De îndată s-a făcut nevăzut, iar sfînta s-a trezit şi a văzut în mîinile ei, plină de uimire, acel sul. Pe el erau scrise următoarele cuvinte din Evanghelie:
Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei (Matei 26, 13).
Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Gal. 3, 28).
Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea. (Matei 28, 10).
Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40).
Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri (Luca21, 15).
Iar cînd vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpîniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfînt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi (Luca 12, 11–12).
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curînd de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).
Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin (Matei 28, 19–20).
Visul cel dumnezeiesc a liniştit-o pe sfînta, care cu rîvnă înnoită şi-a continuat ostenitoarea ei călătorie. A suferit mult din pricina foamei şi a setei, s-a primejduit din pricina animalelor sălbatice, dar în cele din urmă a ajuns în vechiul oraş al Iviriei – Urbnisi. Acolo a fost găzduită în case evreieşti şi a început să înveţe obiceiurile şi limba acestui popor.

Dărîmarea idolilor

A trecut o lună. Într-o zi, sfînta a auzit că toţi locuitorii oraşului Urbnisi şi ai împrejurimilor acestui oraş se pregăteau să meargă în capitala Mţheta, pentru a se închina zeilor mincinoşi în care credeau. A mers împreună cu ei şi sfînta.
Apropiindu-se de oraş, a dat peste alaiul regelui Mirian şi al reginei Nana. Mirian (265–342) era fiul regelui perşilor Chosroes şi conducător în Iviria a dinastiei hosroizilor. Poporul, urmînd cuplul regal, se îndrepta către vîrful unui munte, pentru a se închina idolului neînsufleţit Armazi.
Purtată de mulţime, Sfînta Nina a ajuns pe munte, unde se găsea templul păgînesc. S-a oprit într-un loc potrivit şi de-acolo privea cu atenţie idolul. Semăna cu un om mare peste măsură. Era făurit din bronz poleit cu aur şi îmbrăcat în armură de aur, avînd un coif de asemenea din aur.
Regele şi întreaga mulţime stăteau cu evlavie şi teamă înaintea lui. Tremurau de frică, ca nu cumva Armazi să-i lovească cu sabia, supărat pe greşelile lor.
Între timp, preoţii pregăteau jertfele. Cînd a ars tămîia şi a curs sîngele jertfelor, au început să sune trîmbiţele şi să bată tobele. De îndată, regele şi poporul au căzut cu feţele la pămînt.
Inima sfintei s-a aprins de rîvna proorocului Ilie. A suspinat adînc şi a început să se roage fierbinte:
– Dumnezeule atotputernic! Împrăştie aceşti idoli, precum împrăştie vîntul praful şi cenuşa. Tu, Doamne şi Stăpîne, într-atît ai iubit zidirea Ta, încît L-ai trimis pe Singurul Tău Fiu, pentru mîntuirea noastră a tuturor. Slobozeşte deci aceste suflete din robia stăpînitorului întunericului, care a orbit ochii lor cei înţelegători pentru a nu desluşi calea mîntuirii.
Nu terminase sfînta rugăciunea şi pe neaşteptate au apărut nori dinspre apus. Regele şi poporul şi-au dat seama de primejdie şi au fugit, în timp ce Nina s-a ascuns în crăpătura unei stînci. Norii s-au apropiat de templul idolesc.
A izbucnit atunci o furtună puternică cu tunete şi fulgere. Idolii cei trufaşi s-au făcut bucăţi şi pereţii templului au căzut.
A doua zi, poporul împreună cu regele îşi căutau zadarnic dumnezeii prin noroi şi dărîmături.
– Mare este dumnezeul Armazi, spuneau înspăimîntaţi. Poate este alt dumnezeu mai mare şi de aceea l-a biruit pe al nostru. Oare acesta este Dumnezeul creştinilor, cel care i-a smerit pe vechii zei ai armenilor?…

Predica

Deja trecuse destulă vreme de la dărîmarea idolilor. Acum sfînta cutreiera prin Mţheta.
Într-o zi, trecea pe lîngă grădina regală. Soţia grădinarului, Anastasia, aşteptînd-o pe sfîntă, a alergat în întîmpinarea ei. A condus-o în casă, unde era şi bărbatul ei. Au rugat-o amîndoi să rămînă lîngă ei ca o soră a lor. Sfînta a acceptat, iar grădinarul i-a construit într-un colţ al grădinii regale o chiliuţă.
Sfînta a aşezat în noua ei locuinţă crucea pe care i-o dăduse Născătoarea de Dumnezeu şi îşi petrecea zilele şi nopţile cu rugăciuni şi lupte duhovniceşti.
Primii georgieni care au crezut în Hristos au fost aceştia doi, preacucernicul cuplu care a găzduit-o pe sfînta. Şi nu numai primii care au crezut, ci şi primii ce au tras folos din rugăciunile ei făcătoare de minuni: Anastasia, deşi era stearpă, a devenit mamă cu copii mulţi şi buni.
De atunci, cu harul lui Dumnezeu, sfînta a început să săvîrşească multe minuni.
Odată, o femeie mergea pe drumurile oraşului, cu strigăte şi bocete. Ţinea în mîini pruncul ei care era pe moarte şi cerea disperată ajutor. Sfînta Nina a luat copilul, l-a pus pe patul ei ce era făcut din frunze, şi s-a rugat.
Apoi a închinat pruncul cu crucea ce i-o dăruise Născătoarea de Dumnezeu şi l-a încredinţat maicii lui tămăduit.
După această minune, sfînta a început să predice Evanghelia şi să-i cheme pe georgieni, idolatri şi iudei, la pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Cucernicia, dreptatea şi virtutea vieţii ei s-a făcut tuturor cunoscută. Mulţi oameni, şi în mod deosebit femeile evreilor, mergeau la ea, ascultau noua învăţătură din buzele ei dulci precum mierea, cele despre Împărăţia lui Dumnezeu şi începeau să primească în ascuns credinţa creştină.
Printre ele era şi fiica mai-marelui sinagogii evreilor din Kartli – Aviatar, de asemenea şi alte şase evreice. În scurtă vreme a crezut şi Aviatar, atunci cînd a auzit cum tălmăcea sfînta vechile proorocii despre Mesia şi cum se împlineau acestea în persoana lui Hristos.

Cămaşa lui Hristos

Odată, discutînd Aviatar cu sfînta, i-a povestit despre cămaşa Domnului în felul acesta:
– Precum am auzit de la părinţii mei şi aceia de la strămoşii lor, atunci cînd în Iudeea domnea Irod, iudeii din Mţheta şi din toată regiunea Kartli au aflat că în Ierusalim au sosit boieri din Persia. Boierii aceştia căutau un prunc nou-născut din neamul lui David, ce s-a născut „din mumă fără tată“ şi pe care l-au numit împăratul Iudeilor. L-au descoperit în oraşul lui David – Bethleem într-o peşteră smerită şi i-au oferit daruri împărăteşti: aur, tămîie bine-mirositoare şi smirnă. După ce i s-au închinat, s-au înapoiat în patria lor.
Au trecut vreo treizeci de ani de la acea întîmplare. Atunci, străbunicul meu Elioz a primit de la arhiereul Ierusalimului, Anna, următoarea scrisoare: „Acela la care au venit boierii perşi să i se închine a crescut acum şi propovăduieşte că este Hristos, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Însă după legea lui Moise, trebuie să moară. Veniţi cît mai grabnic la Ierusalim“.
Atunci cînd Elioz s-a pregătit împreună cu alţii pentru călătorie, mama lui, o bătrînă cucernică din neamul arhiereului Ilie, i-a spus:
– Mergi, copilul meu, dacă te-au chemat. Însă te rog să nu urmezi necinstitorilor care au hotărît să Îl omoare. Despre Dînsul au spus proorocii că va fi o taină pentru înţelepţi, taină ascunsă, lumină neamurilor şi viaţa veşnică.
Elioz a mers într-adevăr la Ierusalim şi a fost de faţă la răstignirea Domnului. Mama lui rămăsese în Mţheta.
Deodată, în ajunul Paştilor, a simţit în inima ei lovituri puternice, ca ale unui ciocan ce bate nişte piroane, şi a strigat:
– În această clipă împărăţia lui Israel s-a dărîmat, fiindcă L-a răstignit pe Mîntuitorul şi Izbăvitorul Său. De acum, poporul nostru va fi vinovat de moartea lui Hristos. Vai mie, că nu am murit mai devreme, pentru a nu auzi aceste lovituri înfricoşătoare! Nu voi mai vedea slava lui Israel pe pămînt!
Spunînd acestea, şi-a dat duhul.
După răstignire, Elioz a cerut cămaşa Domnului de la ostaşul care o cîştigase la sorţi şi a adus-o la Mţheta.
Elioz, după ce a adeverit cuvîntul mamei sale despre răstignirea Domnului, i-a arătat surorii lui, Sidonia, cămaşa. Aceea a luat-o şi cu lacrimi a început să o sărute. Apoi, după ce a strîns-o la piept, a căzut moartă.
Nimeni nu a putut să smulgă sfîntul veşmînt din mîinile ei. A încercat să o ia şi regele Anterkie, care a venit cu curtenii lui îndată ce a fost înştiinţat de moartea ei neaşteptată, însă a rămas neputincios.
A trecut ceva vreme. Între timp, Elioz a îngropat-o pe sora lui împreună cu cămaşa. A tăinuit aşa de bine mormîntul, încît nimeni pînă astăzi nu ştie unde este acesta. Cîţiva oameni spun că se găseşte în mijlocul grădinii regale, în locul unde se înalţă astăzi un cedru cu umbră deasă. Acest cedru ce a încolţit singur după moartea Sidoniei adună în jurul lui mulţi oameni. Aceştia cred că are în el o mare putere.
Auzind sfînta această istorisire, a început să meargă noaptea şi să se roage lîngă cedru. Oricum, se îndoia că într-adevăr ar fi ascunsă la rădăcinile lui cămaşa Domnului. Însă o vedenie pe care a avut-o i-a arătat că locul acela era sfînt şi în viitor va fi slăvit.
Aşadar, într-o noapte, în timp ce se ruga, a văzut stoluri de păsări negre care au venit în grabă din toate ţările vecine în grădina regală. De acolo s-au îndreptat către rîul Aragvi, şi după ce s-au scăldat în apa acestuia, s-au înălţat. Apoi, mai albe decît zăpada fiind, s-au aşezat pe ramurile cedrului, şi au umplut grădina de cîntări ale raiului. Vedenia însemna că popoarele dimprejur aveau să se lumineze cu apa sfîntului botez, iar în locul cedrului aveau să ridice o biserică creştină pentru slăvirea marelui Dumnezeu.
Sfînta Nina a mai văzut că munţii Armazi şi Zadeni s-au cutremurat şi au căzut.
Cu o altă ocazie, a auzit chiote de război şi strigăte sălbatice ale dracilor care intrau în capitală avînd chip de războinici perşi.
Însă această înfricoşătoare vedenie a dispărut îndată ce sfînta a înălţat crucea, a făcut cu ea semnul crucii în aer şi a spus:
– Opriţi-vă, dracilor! A sosit sfîrşitul stăpînirii voastre! Iată-L pe Biruitorul!

Convertirea regelui şi a reginei

Desigur, datorită acestor semne ce arătau că se apropia mîntuirea poporului ivirit, sfînta predica neîncetat cuvîntul lui Dumnezeu.
Împreună cu ea se osteneau în lupta propovăduirii şi primii credincioşi, în mod deosebit mai-marele sinagogii şi fiica lui.
Însuşi regele Mirian a început să se gîndească la credinţa creştină. Deja ştia că, în imperiul roman, împăratul Constantin, după ce îşi biruise toţi vrăjmaşii cu puterea crucii şi a numelui lui Hristos, devenise apărător al creştinilor.
În acea epocă, Iviria se afla sub influenţa romanilor, care îl luaseră ostatic la Roma pe fiul lui Mirian, Bacar. De aceea, Mirian nu o împiedica pe Sfînta Nina să-L propovăduiască pe Hristos în ţara lui. Regina Nana era şi ea legată de idolatrie foarte puternic. Dar harul lui Dumnezeu a cercetat-o în scurtă vreme.
Regina s-a îmbolnăvit grav. Doctorii nu puteau să-i facă nimic. Atunci, cîteva femei de la curte au rugat-o să o cheme pe străina Nina, care numai cu o rugăciune către Dumnezeul ei tămăduia orice boală.
Nana a dat poruncă să o aducă la ea.
Însă sfînta, vrînd să încerce credinţa şi smerenia ei, le-a spus celor trimişi:
– Dacă regina vrea să se facă bine, să vină aici, la chilia mea, şi cred că se va vindeca cu puterea lui Hristos.
Nana a ascultat porunca sfintei şi a cerut să fie dusă cu o targă la căsuţa ei. Sfînta a aşezat-o pe bolnavă pe patul ei. A îngenuncheat lîngă ea şi s-a rugat fierbinte Doctorului sufletelor şi trupurilor. Apoi a luat crucea şi a atins-o de capul, de umerii şi de picioarele bolnavei, făcînd în felul acesta semnul crucii.
Regina s-a ridicat de îndată sănătoasă, a mulţumit binefăcătoarei sale şi, întorcîndu-se la palat, a mărturisit înaintea regelui Mirian că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Pe Nina a făcut-o prietena ei de suflet. Mai tîrziu s-a botezat şi a devenit o creştină rîvnitoare. După moartea ei, poporul a cinstit-o ca sfîntă. Pomenirea ei se prăznuieşte la 1 octombrie.
Regele Mirian, din contră, a refuzat cu încăpăţînare să devină creştin. În timp ce la început a manifestat toleranţă, mai tîrziu a pus la cale să îi stîrpească pe creştini şi să o chinuie cumplit pe Sfînta Nina. Iată cum s-au întîmplat acestea.
Odată l-a vizitat o rudă a regelui perşilor, om cultivat şi adept fanatic al învăţăturii lui Zoroastru. În cîteva zile însă, s-a îmbolnăvit grav şi s-a îndrăcit.
Mirian s-a temut mult de mînia regelui persan.

A fost silit aşadar să o cheme pe Sfînta Nina pentru a-l tămădui. Aceea a cerut ca îndrăcitul să fie adus la cedru, în mijlocul grădinii regale. Cînd acesta a venit, l-a pus să se întoarcă spre răsărit, să-şi ridice mîinile şi să repete de trei ori:
– Mă lepăd de satana şi mă predau lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!
Îndată ce a rostit această mărturisire, duhul cel viclean l-a zguduit şi l-a aruncat jos ca pe un mort. Însă, neputînd rezista rugăciunii sfintei, a fost silit să plece din cel bolnav, care a crezut în Hristos şi s-a întors în patria lui creştin.
Mirian ar fi preferat să-l vadă mort decît creştin, fiindcă se temea de regele persan, care era închinător la foc. Deci a încercat să ameninţe că o va omorî pe Nina şi va stîrpi pe toţi creştinii din ţară.
Supărat cum era, s-a gîndit să se destindă plecînd la vînat. A vînat împreună cu alaiul său în pădurile de lîngă oraşul Muhrani. Fiind o zi însorită, dintr-o dată s-a făcut întuneric adînc şi a izbucnit o furtună. Fulgerele l-au orbit pe rege, în timp ce tunetele i-au risipit pe însoţitorii lui. Disperat de orbirea lui neaşteptată, a început să invoce zeii lui, dar în zadar… Atunci s-a gîndit că a căzut asupra lui pedeapsa Adevăratului Dumnezeu, şi a strigat:
– Dumnezeule al Ninei! Îndepărtează întunericul de pe ochii mei, şi Te voi mărturisi şi voi slăvi numele Tău!
De îndată toate în jurul lui s-au luminat, iar vijelia s-a potolit. Minunîndu-se de puterea lui Hristos, şi-a ridicat mîinile şi a spus cu lacrimi:
– Dumnezeule al Ninei! Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat. Acum văd marea milă a Ta ce mă înconjoară. Simt apropierea Ta. Inima mea se umple de bucurie şi mîngîiere. În acest loc voi ridica o cruce, pentru ca veşnic să se pomenească dumnezeiasca Ta arătare către mine.
Întorcîndu-se în oraş, striga cu putere pe drumuri:
– Slăviţi-L toţi pe Dumnezeul Ninei, pe Hristos!
Regina ieşise în întîmpinarea lui. S-a adunat în jurul lor mulţime de popor. Toţi, împreună, s-au îndreptat către chiliuţa Ninei. Îndată ce a văzut-o, Mirian, a căzut la picioarele ei şi a spus:
– O, maica mea! Povăţuieşte-mă şi fă-mă vrednic să chem numele marelui tău Dumnezeu, al izbăvitorului meu!
Din ochii sfintei curgeau lacrimi de bucurie. Văzînd lacrimile ei, cuplul regal şi împreună cu ei tot poporul au început şi ei să plîngă.
Convertirea regelui la Hristos a fost hotărîtoare. Mirian avea să devină pentru Georgia ceea ce Marele Constantin era pentru Imperiul roman. Domnul îl alesese să conducă toate neamurile Iviriei la credinţa cea adevărată. Fără întîrziere a trimis delegaţi la împăratul Constantin, cu rugămintea să le trimită episcop şi preoţi şi pentru a-l învăţa despre credinţa creştină.

Prima biserică

Între timp, Sfînta Nina predica neîncetat Sfînta Evanghelie şi le spunea georgienilor să se roage, pregătindu-i în acest fel pentru sfîntul botez.

Pînă să vină preoţii, regele s-a gîndit să ridice o biserică creştină în locul unde se înălţa cunoscutul cedru.
Cedrul a fost tăiat. Cele şase ramuri ale lui au fost făcute stîlpi, fiind aşezaţi cu uşurinţă în anumite puncte ale construcţiei. Însă atunci cînd constructorii au vrut să ridice cel de-al şaselea stîlp, ce era făcut din trunchiul cedrului, pentru a-l aşeza la temelia bisericii, nu puteau să îl mişte din loc.
Seara, regele a plecat întristat. S-a împrăştiat şi mulţimea. Numai Sfînta Nina a rămas toată noaptea la locul construcţiei împreună cu uceniţele ei. Se ruga Domnului şi uda cu lacrimile ei stîlpul cel nemişcat.
Spre zori, sfintei i s-a înfăţişat un tînăr minunat, încins cu un brîu de foc. S-a apropiat de ea şi i-a şoptit trei cuvinte tainice. Îndată ce ea le-a auzit, a căzut la pămînt şi i s-a închinat. Tînărul s-a apropiat de stîlp, l-a luat în braţe şi l-a ridicat. Stîlpul strălucea precum fulgerul, luminînd tot oraşul.
Regele şi poporul, văzînd acest semn, au alergat la locul construcţiei. Şi ce să vadă! Stîlpul acela nemişcat, fără a fi susţinut de cineva, se înălţa de la pămînt douăzeci de coţi, apoi cobora şi stătea pe locul unde se găsea înainte cedrul.
În cele din urmă, a rămas nemişcat pe locul său. Atunci, de la rădăcina lui a început să curgă mir bine-mirositor şi tămăduitor. Acest mir îi tămăduia de boli pe toţi ce mergeau acolo şi se ungeau cu credinţă.
În scurtă vreme, a luat sfîrşit ridicarea bisericii, a primei biserici de lemn din Iviria, care a fost închinată celor 12 Sfinţi Apostoli, punîndu-i-se numele de „Svetiţhoveli“ (Stîlpul de viaţă făcător). Astăzi această biserică este din piatră.

Botezul

Între timp, trimişii lui Mirian au fost primiţi de Sfîntul împărat Constantin cu multă cinste. Întorcîndu-se, l-au adus în Iviria pe arhiepiscopul Antiohiei, Eustatie (E vorba de Sfîntul Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei, care a adormit în anul 337. Pomenirea lui se prăznuieşte la 21 februarie), împreună cu doi preoţi.
Arhiepiscopul a botezat mai întîi familia regală, după care i-a botezat pe ostaşii şi demnitarii regelui.
Poporul s-a apropiat cu multă bucurie de taina botezului, îndemnat de cuvintele Sfintei Nina, care le spunea că cel care se va naşte din apă şi din Duh (Ioan 3, 5) va vedea lumina cea adevărată şi va moşteni viaţa veşnică.
Apoi, preoţii au colindat prin oraşe şi sate, botezînd poporul. Astfel, foarte repede şi într-un mod paşnic, s-a botezat toată ţara Kartliei, în afară de muntenii din Caucaz, care mulţi ani aveau să rămînă idolatri.
Dintre evreii din Mţheta s-au botezat Aviatar, cu toţi ai casei lui şi încă 50 de familii evreieşti, care erau, după cum ne spune tradiţia, urmaşi ai tîlharului Baraba.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, arhiepiscopul Eustatie şi Sfînta Nina au luminat în cîţiva ani o mare parte din ţara Iviriei. Arhiepiscopul a hotărît folosirea limbii elineşti în slujbele Bisericii, şi a tîrnosit în Mţheta prima biserică a Sfinţilor Apostoli, care a fost ridicată după modelul bisericii cu acelaşi nume din Constantinopol. De asemenea, l-a hirotonit episcop pe părintele Ioan, care avea să ţină de tronul Antiohiei. În cele din urmă, după ce a dat prin binecuvîntarea lui nou-întemeiatei Biserici pacea lui Hristos, s-a întors în Antiohia.
După ani de zile, cucernicul Mirian a trimis la Constantinopol o altă solie. A cerut de la împărat mai mulţi preoţi, fiindcă îşi dorea ca toţi supuşii lui să asculte bunăvestirea mîntuirii.
Marele Constantin a împlinit rugămintea lui Mirian cu multă osîrdie. A dăruit prin cei trimişi cruci, icoane, sfinte moaşte şi, ce este mai important, o bucată din Cinstita Cruce şi unul din cuiele ce au străpuns preacuratele mîini şi picioare ale Domnului. De asemenea, l-a trimis împreună cu ei şi pe moştenitorul tronului Iviriei Bacar, pe care îl ţinuse prizonier, cu daruri bogate şi cu următoarea epistolă către tatăl său, Mirian:
„Eu, împăratul Constantin, care m-am făcut slujitor al Împăratului cel ceresc atunci cînd acesta m-a slobozit din legăturile diavolului, îţi scriu rege Mirian, care de curînd, ca şi mine, ai fost condus la credinţă. Să fie cu tine bucuria şi pacea acelora care L-au cunoscut pe Dumnezeul cel nemărginit. Nu trebuie să îl mai ţin prizonier pe unul dintre ai tăi. Îmi ajunge să avem acelaşi stăpîn, pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu. Aşadar îţi dau înapoi copilul. Bucură-te de el. Să fie cu tine îngerul păcii lui Dumnezeu. Dumnezeu Făcătorul să-l alunge pentru totdeauna pe satan cel viclean din ţara ta“.
Întorcîndu-se trimişii lui Mirian în Iviria, i-au adus regelui mulţi preoţi şi meşteri de biserici. Astfel, s-a ridicat prima biserică în ţinutul Erusetia, la hotarele Kartliei.
A doua biserică a fost ridicată în satul Manglisi, la patruzeci de kilometri de Tbilisi. În Mţheta s-a clădit o biserică din piatră, închinată Schimbării la Faţă a Mîntuitorului, în grădina regală, aproape de chilia Sfintei Nina.

Noi lupte

 Sfînta nu a mai ajuns să vadă terminată biserica cea plină de mare cuviinţă. Ocolind slava şi cinstirile regelui şi ale poporului, s-a refugiat în muntele Kazbeghi, lîngă izvoarele rîului Aragvi. Acolo, cu rugăciuni şi posturi, se pregătea pentru noi lupte apostoleşti.
În timp ce pribegea prin munţi, a descoperit o mică peşteră. S-a stabilit acolo şi prin rugăciunea ei cu lacrimi a făcut să izvorască apă din stînci. Astfel, s-a format un izvor ce se cheamă „cea care lăcrimează“, fiindcă pînă astăzi acolo cad picături de apă asemenea lacrimilor. Se mai numeşte şi „izvorîtoare de lapte“, pentru că dăruieşte lapte mamelor care alăptează prunci şi nu au lapte.
În acea perioadă, locuitorii Mţhetei au văzut ceva minunat timp de cîteva nopţi: o cruce luminoasă, încununată cu stele, strălucea deasupra bisericii ce tocmai se ridica şi o împodobea în acest fel. În zorii zilei se îndepărtau de cruce patru stele, cele mai luminoase. Dintre ele, una se îndrepta spre răsărit, alta mergea către apus, a treia lumina biserica, episcopia şi tot oraşul, iar cea din urmă, după ce lumina adăpostul sfintei, se înălţa pînă la vîrful unei stînci abrupte, unde se afla un copac impunător.
Nici episcopul Ioan, nici regele nu puteau pricepe ce înseamnă această vedenie. Însă sfînta a dat poruncă să se taie copacul acela şi să se facă patru cruci. Apoi a spus să se pună prima cruce pe stînca abruptă, iar a doua la vest de Mţheta, pe muntele Thoti, unde regele şi-a pierdut vederea, apoi şi-a recăpătat-o şi a crezut în Hristos. Sfînta a poruncit ca a treia cruce să fie dată reginei Salomeea, soţia lui Revi, fiul lui Mirian, pentru a o înălţa în oraşul Udjarma. A patra a hotărît să fie dusă în satul Bodbe din Kaheti. În acest oraş avea să meargă în scurtă vreme şi ea, pentru a predica acolo.
Şi într-adevăr, după ce a luat împreună cu ea pe un oarecare presviter Iacob şi un diacon, a urcat în regiunile de munte, la nord de Mţheta, pentru a predica Evanghelia locuitorilor munteni ai Caucazului. Cu harul lui Dumnezeu, dar şi cu minunile şi rugăciunile sfintei, sălbaticii din Ţaleti, Erţo, Tianeti, precum şi din regiunile dimprejur, au crezut în Hristos, au distrus idolii şi s-au botezat.
Sfînta Nina a mers apoi în Kakabeti, unde i-a condus pe toţi locuitorii acestuia la credinţa creştină. Apoi s-a îndreptat în sudul Kahetiei, în satul Bodbe, unde s-a şi stabilit. Locul acesta a fost cea de pe urmă oprire din viaţa ei de pe pămînt şi în ostenelile ei apostoleşti. Pe panta muntelui şi-a făcut o colibă şi îşi petrecea zilele şi nopţile cu rugăciuni înaintea Cinstitei Cruci.
Foarte repede a stîrnit interesul şi atenţia locuitorilor. Mergeau deseori la ea şi ascultau învăţătura ei despre credinţa în Hristos şi calea către veşnicie. În scurt timp, mulţi oameni au fost botezaţi de către părintele Iacob.

Sfîrşitul

Predica din Kaheti a fost ultima lucrare misionară a sfintei pe pămîntul Iviriei. Dumnezeu i-a descoperit că i se apropiase sfîrşitul. Atunci sfînta i-a scris lui Mirian următoarea scrisoare: „Să aibă regatul tău veşnica binecuvîntare a lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi acoperămîntul Cinstitei Cruci. Eu, ca străină şi călătoare pe pămînt, plec din această lume. Voi urma calea părinţilor mei. Trimite-mi-l, te rog, pe episcopul Ioan. Trebuie să mă pregătească pentru călătoria cea veşnică, fiindcă ziua morţii mele este aproape“.
Îndată ce a citit scrisoarea, regele a pornit grabnic însoţit de curtenii lui şi de tot clerul spre Kaheti. A găsit-o pe sfîntă încă în viaţă. Mulţimea înconjurase patul muribundei şi îl udau cu lacrimi. Mulţi bolnavi care îl atingeau se tămăduiau.
Uceniţele sfintei plîngeau lîngă ea şi o rugau cu stăruinţă să le povestească despre naşterea şi viaţa ei. Salomeea, regina Udjarmei, a aşternut în scris cuvintele ei. Aceste însemnări au constituit izvorul de căpătîi pentru biografia sfintei.
– Să scrie, spunea fericita Nina, viaţa mea dusă în lenevie şi de nimic, pentru a fi cunoscută şi de către copiii voştri. Să scrie, pentru a afla urmaşii voştri despre credinţa şi dragostea cu care m-aţi înconjurat, precum şi despre semnele pe care le-aţi văzut cu ochii voştri.

Apoi a vorbit despre viaţa veşnică şi s-a împărtăşit din mîna episcopului. La urmă, a cerut să fie înmormîntată în coliba săracă unde se găsea atunci, pentru ca nou-întemeiata Biserică a Kahetiei să nu rămînă orfană. Astfel, după mulţi ani de rodnică misiune, şi-a dat duhul în pace în mîinile lui Hristos la 14 ianuarie, cel mai probabil în anul 338.
Regele, episcopul şi tot poporul, plîngînd moartea marii luptătoare a credinţei, au dorit să mute moaştele ei în catedrala din Mţheta şi să le îngroape alături de stîlpul făcător de minuni. Însă în pofida tuturor încercărilor lor, nu au putut să mişte sicriul sfintei din locul pe care ea l-a ales. Astfel, au îngropat-o acolo, în coliba ei smerită, în satul Bodbe.
În anul 342, regele Mirian a pus temelia unei biserici deasupra mormîntului ei, afierosită rudei sfintei, Marele Mucenic Gheorghe, pe care a terminat-o şi tîrnosit-o fiul său, Bacar (342–364). Această biserică dăinuieşte pînă astăzi. În acelaşi loc, s-a înfiinţat mai tîrziu o mănăstire de femei.
Preabunul Dumnezeu a proslăvit-o pe sfînta, păstrînd trupul ei neputrezit. De asemenea, l-a ţinut ascuns „sub obroc“, aşa cum ceruse sfînta. Oricum, la mormîntul ei aveau loc multe minuni, dar mai mult viaţa ei îngerească şi ostenelile ei misionare au condus nou-întemeiata Biserică a Iviriei la hotărîrea de a o proslăvi – cu binecuvîntarea Bisericii Antiohiene – întocmai cu apostolii şi luminătoare a Iviriei. Astfel, fericita Nina a fost numărată în ceata sfinţilor şi s-a hotărît să fie cinstită în fiecare an la 14 ianuarie, ziua adormirii ei.
Proslăvirea ei ca sfîntă se pare că s-a făcut la puţină vreme după moartea ei, fiindcă de asemenea în scurt timp oamenii au început să ridice biserici în cinstea ei. Lîngă oraşul Mţheta, pe muntele unde sfînta a dărîmat idolul Armazi prin rugăciunile ei, se păstrează pînă astăzi o mică biserică de piatră închinată ei, ridicată de regele Vahtang Gorgasali (446–499).
Sfînta Nina se cinsteşte ca fiind „întocmai cu apostolii“. Fiindcă dacă cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui (Iac. 5, 20) şi cel ce osebeşte pe cel cinstit de cel necinstit (Ier. 15, 19) este – am putea spune – gura lui Dumnezeu, cu atît mai mult a fost gura lui Dumnezeu Sfînta Nina, care a condus mii de suflete de la idolatrie la Hristos. Acum se veseleşte cu ceata sfinţilor în Împărăţia Cerurilor şi mijloceşte neîncetat la Domnul pentru cei care cinstesc slăvită pomenirea ei şi cer sfintele ei rugăciuni.

Crucea sfintei

Crucea din tulpini de viţă pe care Născătoarea de Dumnezeu a dăruit-o Sfintei Nina era păstrată în anul 458 în catedrala din Mţheta. Mai tîrziu, cînd închinătorii la foc au pornit prigoană împotriva creştinilor, un oarecare monah Andrei a mutat crucea în Armenia. A rămas acolo pînă în anul 1236, cînd a fost adusă din nou în Georgia şi aşezată în catedrala din Mţheta. Însă de multe ori, pentru a nu fi pîngărită de vrăjmaşi în timpul năvălirilor acestora, o ascundeau în munţi sau în biserica Sfintei Treimi ce se păstrează pînă astăzi în Muntele Kazbeghi, ori în vechea biserică a Născătoarei de Dumnezeu, în fortăreaţa Ananuri.
Pentru o jumătate de veac (1749–1801) crucea a rămas în Rusia, păstrată undeva pe proprietăţile principilor georgieni din Nijegorsk.
Astăzi, acest simbol al ostenelilor Sfintei Nina de a binevesti Evanghelia, se păstrează în catedrala Sfîntul Sisoe din Tbilisi, într-o raclă, lîngă porţile dinspre miazănoapte ale altarului. Deasupra raclei de argint se pot vedea sculptate scene din viaţa sfintei şi minunile pe care le-a săvîrşit cu puterea acestei cruci.

Cămaşa Domnului

În legătură cu cămaşa Domnului şi căutarea ei de către Sfînta Nina, cronicarii georgieni menţionează puţine lucruri. Conform mărturiilor lor, se spune că sfînta a descoperit mormîntul Sidoniei, unde era îngropată cămaşa.
Sfînta dăduse poruncă să fie tăiat cedrul care crescuse pe mormînt. Însă butucul care a rămas în pămînt împreună cu rădăcinile, l-a lăsat aşa cum era, după porunca tînărului cel purtător de lumină ce i s-a arătat în rugăciune şi i-a spus acele trei cuvinte tainice.
Astfel, cronicarii susţin că, de atunci, sfînta nu s-a mai gîndit niciodată să scoată rădăcinile pentru a deschide mormîntul Sidoniei şi nici nu a mai căutat preacurata cămaşă a lui Hristos în altă parte.
Atunci cînd cei trimişi de Mirian au primit de la Marele Constantin bucata din Cinstita Cruce şi un cui, nu le-au adus la Mţheta, ci bucata din Cinstita Cruce au lăsat-o la Manglisi, iar cuiul la Erusetia. Fiindcă acest lucru l-a supărat pe regele Mirian, sfînta i-a spus:
– Nu te întrista, rege! Aşa trebuie să fie, ca Cinstita Cruce să ocrotească hotarele regatului tău şi credinţa în Hristos să se răspîndească. Iar pentru tine şi capitala ta este de-ajuns harul că aici se află preacinstita cămaşă a Domnului.
Cît timp a trăit sfînta, dar şi după moartea ei, curgea din rădăcinile cedrului mir cu bună mireasmă şi tămăduitor, vădind prezenţa cămăşii în acel loc.
Arhiepiscopul Nicolae I, care păstorea Biserica Georgiană la mijlocul secolului al XII-lea (1150–1160), vestit pentru sfinţenia şi înţelepciunea lui, notează următoarele:
„În vremea mea, mulţi pun la îndoială dacă într-adevăr există cămaşa Domnului sub stîlpul făcător de minuni. Această îndoială este îndreptăţită, fiindcă nu s-a descoperit cămaşa, nimeni nu a văzut-o aici. În orice caz, minunile, atît cele din vechime cît şi cele de astăzi, pe care cu ochii noştri le vedem toţi, se datorează cămăşii Domnului şi se săvîrşesc prin stîlpul «izvorîtor de mir»“.
În continuare, numărînd minunile, arhiepiscopul descrie cum a ars cu foc ce ieşea din pămînt femeia unui sultan turc, cînd, din curiozitate, a vrut să deschidă mormîntul Sidoniei pentru a vedea cămaşa. De asemenea, menţionează că tătarii ce veniseră împreună cu ea pentru a săpa au fost loviţi de o putere nevăzută. „Această minune“, notează acelaşi autor, „au văzut-o mulţi şi au auzit-o toţi“.
Arhiepiscopul considera izvorîrea mirului ca fiind o minune permanentă. Izvorîrea era vădită întotdeauna tuturor. „Oricine vede“, spunea acesta, „umezeală pe partea dinspre răsărit a stîlpului. Unii, pentru a necinsti acel loc, au mînjit partea aceea cu var, dar nu au putut să oprească curgerea mirului. Toţi suntem martorii mulţimii de tămăduiri ce s-au făcut de acesta“.
Arhiepiscopul Nicolae a alcătuit o slujbă în cinstea cămăşii Domnului, care mai tîrziu a fost diortosită şi completată de arhiepiscopii Visarion şi Antonie.

Rugăciune către Sfînta Nina, cea întocmai cu Apostolii şi luminătoarea Georgiei

O, atotlăudată şi preaminunată Nina, cea întocmai cu Apostolii, mare podoabă a Bisericii dreptmăritoare şi lauda cinstită a poporului ivirean, cea care întreaga ţară georgiană cu învăţătura dumnezeiască a Evangheliei ai luminat, cu faptele apostoleşti ai invins vrăjmaşul mîntuirii noastre, cu munca şi rugăciunile ai sădit aici grădina lui Hristos, care a dat roade multe. Prăznuind sfîntă amintirea ta, ne înfaţişăm cinstitului tău chip şi cu evlavie sărutăm atotlăudatul dar dat ţie de Maica Domnului – Crucea de minuni făcătoare, pe care ai înfăşurat-o cu părul tău preţios, şi te rugăm cu umilinţă ca pe o veşnică ocrotitoare a noastră: de toate relele şi scîrbele pazeşte-ne, pe duşmanii Bisericii Sfinte a lui Hristos şi pe potrivnicii evlaviei înţelepţeşte-i, turma ta ocroteşte-o şi roagă-L pe Atotbunul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru, în faţa Căruia te afli, pace ţării noastre să dăruiască, oamenilor viaţă îndelungatş şi spor în tot lucrul bun şi mijloceşte pentru noi să ne primească în Împaraţia Sa cerească unde toţi sfinţii laudă Preasfînt numele Lui : al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.