În salasurile dreptilor si în palatul împaratului se intra cu pret de sânge si în buna rânduiala

[…] Fiindca, într-adevar, daca cineva nu se junghie pe sine însusi ca o oaie pentru una din virtuti, oricare ar fi ea, si nu-si varsa sângele sau pentru ea,  nu o va dobandi vreodata; caci printr-o moarte dupa intentie a randuit in Iconomia Sa Dumnezeu sa primim noi viata vesnica. Mori si vei fi viu! Nu vrei? Iata, esti deja mort!
Dar sa vedem acum care si in ce fel sunt salasurile si locuintele virtutilor, pentru care trebuie cineva sa-si verse sangele sau spre dobandirea lor. O prima locuinta este deci fericita smerenie; caci spune: „Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este Imparatia Cerurilor” [Mt 5, 3].

Deci cel ce vrea sa intre in locuinta aceasta si sa dobandeasca impreuna cu ea Imparatia Cerurilor, daca nu se preda mai intai pe sine insusi legat de maini si de picioare inaintea portilor ei [Evr 13, 12] ca un berbec [Lv 16, 27] spre junghiere de catre primul venit, daca nu se lasa jertfit si omorat in chip desavarsit, omorandu-si voia proprie, nu va intra vreodata inauntrul ei si nu o va avea niciodata; si daca nu o are pe aceasta, nu va avea nici alta dintre celelalte. Fiindca nu este cu putinta ca acela care sare dincolo de ea sa ajunga candva la cealalta; caci Dumnezeu le-a asezat pe acestea intr-o ordine si in trepte. Si ca pe niste insule in noianul marii, asa intelege cu pricepere ca sunt aceste virtuti in mijlocul vietii, la distanta unele de altele si unite intre ele ca printr-un fel de poduri departate de toate pamanturile, suspendate si legandu-le unele de altele in chip sigur.

Deci inceputul tuturor acestora este fericita smerenie, in care cel ce intra prin pocainta pe poarta dinspre apus [Iz 44, 4] si a petrecut indeajuns in ea, iese din ea pe poarta dinspre rasarit [Iz 44, 1] si, pasind pe pod, vine astfel spre salasul si locuinta plansului. Si petrecand acolo, spalandu-se si curatindu-se si desfatandu-se de frumusetea lui, trece apoi la refugiul blandetii. Iar de acolo strabate alergand spre locul insetarii si flamanzirii dupa dreptate. Dupa care ajunge astfel la palatul milei si al compatimirii. Si trecand dincolo de acesta, sau mai degraba ajungand inauntrul lui, gaseste vistieria imparateasca a curatiei. Si ajungand in aceasta vede pe Imparatul Slavei sezand inauntru, pe Cel nevazut pentru intreaga creatie.

Intelege-mi deci ca palatul e trupul, iar vistieria imparateasca e sufletul fiecaruia dintre noi oamenii; suflet cu care unindu-Se Dumnezeu, prin lucrarea poruncilor Lui, il face intreg al luminii dumnezeiesti si dumnezeu prin unirea [synou-sia] cu El si harul Sau. Spre aceasta stare cuvenita lui Dumnezeu vine tot cel ce strabate calea mai sus-pomenita a virtutilor, intrucat a trece pe altundeva si a depasi cutare sau cutare locuinta si a ajunge la alta printr-un mestesug oarecare e cu desavarsire cu neputinta. Fiindca asa a randuit Stapanul Hristos sa fie intrarea in Imparatia Cerurilor si altfel nu se poate.

Caci daca marginile acestei mari nu pot fi depasite [Iov 38, 8-11; Ps 103, 9], cu cat mai mult vor fi pazite necalcate si de nemutat acestea. De altfel urcusul celor ce se inalta spre cer se aseamana unei scari cu trepte. A urca pe ea mai cu ravna si mai repede si a-l intrece pe ea pe aproapele sta in puterea noastra; dar a nu incepe de la prima treapta si a nu urca scara dupa randuiala, ci a sari prima treapta pentru a ajunge pe cealalta, acest lucru este cu desavarsire cu neputinta oamenilor. Caci cei ce pun pasul in afara acestei cai si randuieli drepte ratacesc mult. Pentru ca asa cum nu este cu putinta cuiva sa urce fara scara intr-o casa inalta, sau sa ajunga inauntrul dormitorului imparatesc, unde sta Insusi Imparatul, inainte de a trece prin anticamerele imparatesti, tot asa nu este cu putinta a intra in Imparatia Cerurilor fara a umbla in ordinea mai inainte zisa; caci toti cei ce se afla in afara caii imparatesti — nimeni sa nu se insele pe sine insusi! — umbla, fara sa o simta, in ratacire. […]