Dumnezeu îi învie din moartea duhovnicească pe cei ce cred în Hristos încă în viaţa de acum. Ca semn al acestei învieri slujeşte harul Sfântului Duh, pe care îl dă sufletului oricărui creştin, ca şi cum i-ar da alt suflet. Orice suflet creştin de aceea se numeşte credincios, pentru că i s-a încredinţat Sfântul Duh al lui Dumnezeu. În trupurile unor asemenea oameni Domnul Iisus Hristos coboară din cer ca într-un mormânt, se uneşte cu sufletele lor, pe care le învie din moartea duhovnicească şi cărora le dăruieşte o vedenie harică a slavei acestei învieri.

Învierea sufletului creştin este gustarea vieţii în Hristos. Mulţi cred în Învierea lui Hristos, dar puţini sunt cei ce Îl văd cu ochi curaţi. Învierea lui Hristos este, în fiecare dintre credincioşi, purtătoare de lumină din lumina dumnezeirii. Prezenţa Duhului Sfânt în noi, care se vădeşte prin cea mai puternică lumină, arată că Învierea Domnului s-a săvârşit în sufletul nostru şi ne dă darul să-L vedem pe Însuşi Hristos cel înviat. Când vine în noi Domnul Iisus cu harul Duhului Sfânt şi ne dă viaţă, atunci îl vedem viu în noi înşine, îl vedem cu ochii duhovniceşti, care ne dau darul de a ne cunoaşte învierea.

Prin urmare, învierea sufletului este unirea lui necontopită cu viaţa veşnică, care este Hristos. Înviat cu puterea lui Hristos, sufletul vede, în chip gândit şi tainic, Învierea lui Hristos cea ziditoare în noi. De aceea şi cântăm: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului”. Duhul Sfânt, unindu-se cu fiecare din cei ce au o comuniune cu Hristos, întruchipează toate gândurile şi dorinţele omeneşti într-o singură voinţă divină. Energia sufletului în această privinţă manifestă puterea ei de viaţă.

Dimpotrivă, dacă un creştin – odată cu vârsta trupească- îşi înmulţeşte răutatea, atunci în el se măreşte puterea de corupţie şi moartea; şi, pentru ca să primească de la Domnul Iisus Hristos darul Sfântului Duh, creştinului îi sunt necesare tot felul de silinţe şi nevoinţe. El trebuie să iasă cu inima din lumea aceasta şi să intre în mormântul pocăinţei şi smereniei cu mărturisirea suferinţelor Domnului. Atunci Hristos, care pentru noi a murit şi a înviat, intră în cel ce se pocăieşte şi îi învie sufletul, care se află în moarte. Asupra creştinului, care Îl are în inima sa pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, moartea nu are nicio putere (I In. 3,24; 4,13). Învierea sufletului omenesc din moartea păcatului, după harul lui Hristos, se desăvârşeşte odată cu răscumpărarea omului din robia diavolului, care este cel dintâi vehicul al întunericului morţii. Pe măsură ce se întăresc deprinderile păcătoase, duhul cel rău intră cu totul în om, pătrunde în inima lui, pune stăpânire pe puterile sufletului şi, prin influenţa pe care o desfăşoară, aprinde într-însul dragostea de neruşinare. Atunci omul se dedă păcatelor cu plăcere. Majoritatea oamenilor nu numai că nu au experienţa luptei cu diavolul, ci adesea nu au nici măcar idee despre măiestritul război al diavolului. Lupta diavolului cu omul este cumplită, deoarece este îndreptată în întregime spre îndepărtarea neamului omenesc de Dumnezeu. Diavolul îşi încordează puterile în toate chipurile şi se zbate ca să nu îngăduie întoarcerea oamenilor la Dumnezeu, ca să-i reţină departe de El. Pe cei ce se întorc la Dumnezeu vrăjmaşul îi îndepărtează pe toate căile, din nou, de la comuniunea cu Dumnezeu prin următoarele ademeniri: prin dragoste de înţelepciunea din afară, prin erezii, prin neortodoxie, prin patimile mândriei, interesului egoist şi iubirii de plăceri, precum şi printr-o nevoinţă excesivă. Pe cei înşelaţi, diavolul îi face să fie tirani pentru ei înşişi pe pământ, iar după moarte îi lipseşte de fericirea vieţii veşnice.

Citeşte şi:  Războiul duhovnicesc trebuie dus neîntrerupt, cu mult curaj și pe tot frontul

Dacă în sufletul nostru a rămas o stăpânire de sine pentru căutarea Tămăduitorului ceresc, atunci să alergăm la Hristos, Care ne poate izbăvi de asuprirea diavolului. Puterea noastră naturală este insuficientă ca să ne izbăvească din robia diavolului. De aceea, însuşi Hristos Dumnezeu a binevoit să se întrupeze şi să moară pe Cruce pentru a mântui omenirea de asuprirea lui Satana.

Citeşte şi:  Am văzut pe malul râului un om băgat în noroi până la genunchi şi venind unii să-i dea mâna, l-au afundat până în gât

(…)

Strălucirea dumnezeiască asupra omului este ca o înviere a Mântuitorului Hristos însuşi în noi. În cazul de faţă coboară din ceruri Domnul Iisus Hristos la cei ce s-au lepădat de lume şi de deşertăciunile ei şi au intrat în mormântul pocăinţei şi al smereniei. El intră în trupurile lor ca într-un mormânt, se uneşte cu sufletele lor şi le învie din moartea păcatului, dăruindu-le cunoştinţa harică a slavei acestei învieri.

Astfel, Învierea lui Hristos devine o înviere a Lui în noi, cei care am căzut în păcate şi care suntem morţi. Învierea sufletului este o gustare a vieţii lui Hristos. Mulţi cred în Învierea lui Hristos, dar puţini sunt cei ce Îl văd curat pe Mântuitorul. Unii întreabă: cum se face că Sfântul Duh ne îndeamnă să cântăm „Învierea lui Hristos văzând”? Adică am văzut-o noi, când Hristos a înviat cu o mie de ani în urmă, şi chiar atunci nimeni n-a văzut cum a înviat El?

La aceasta răspundem: Sfânta Biserică ne aminteşte, prin cuvintele cântării, de Învierea lui Hristos, care are loc în fiecare dintre credincioşii purtători de lumină, în strălucirea dumnezeirii. Prezenţa Duhului cea purtătoare de lumină în sufletele noastre arată Învierea Domnului care s-a săvârşit în noi şi ne dă harul să vedem pe Însuşi Domnul Hristos cel înviat. Când vine Domnul în noi cu harul Sfântului Duh şi ne dă viaţă, atunci noi Îl vedem pe Hristos viu în noi, îl vedem cu ochii duhovniceşti, care ne dau nouă harul cunoaşterii învierii noastre.

Citeşte şi:  Ceea ce se cunoaşte despre creştinism cu mintea, fără viaţa creştină, nu seamănă deloc cu realitatea

(…)

Aceasta este naşterea din nou, renaşterea în duh şi adevăr, trăirea în Hristos şi pentru Hristos. Reîntinerirea, recucerirea nevinovăţiei, a primei purităţi, totul se înnoieşte! Nu se schimbă cerul şi stelele, pământul cu mările şi munţii săi, ci noi am fost morţi duhovniceşte şi acum am înviat, am fost stricaţi şi ne-am curăţit, am fost muritori şi am devenit nemuritori, am fost pământeşti şi materiali şi am devenit cereşti şi spirituali, am fost născuţi din carne şi păcat şi am fost renăscuţi de Duhul Sfânt, din duh şi adevăr. Iată ce este naşterea din nou. Iată ce se petrece în fiecare zi în cei aleşi şi aceştia simt, văd în ei această schimbare, fiind deplin conştienţi de ea, căci Iisus a spus clar: „Bateţi şi vi se va deschide, cereţi şi vi se va da”. Deci faceţi tot ce puteţi pentru a vă naşte din nou, pocăiţi-vă, plângeţi, rugaţi-vă, postiţi. Citiţi Sfintele Scripturi, luptaţi-vă cu poftele voastre, cereţi neîncetat mila Cerului şi nu întoarceţi capul şi mintea aiurea până nu veţi simţi în inimile voastre învierea Luminii, până ce nu veţi simţi bucuria şi fericirea Ei. Dar băgaţi bine de seamă să nu vă înşele închipuirea şi să credeţi că aţi obţinut pe Duhul Sfânt când încă nu aveţi nimic. Aici este marele pericol. Privegheaţi neîncetat ca să nu fiţi ispitiţi de cel viclean.

Dispreţuiţi tot ceea ce este trecător şi vizibil, toate patimile şi ataşamentele faţă de obiecte, fiinţe idei, păreri personale şi nu doriţi nimic altceva decât slava lui Dumnezeu, iar nu pe a voastră, cinstea şi proslăvirea Lui, adorarea Lui acum şi în vecii vecilor. Amin.

fragmente din Sf. Simeon Noul Teolog- „Ţelul vieţii creştine”, Ed. Anastasia, 1996

Sursa