Nimic din cele ce îmi spui şi îmi povesteşti de fiecare dată, fiul meu preadorit, nu este de prisos şi întâmplător, ci binevenit şi cuviincios şi aducând mult folos sufletului, după cum şi cele de acum. Iar eu, lăudând buna ta râvnă [to eutonon], aştept şi un limbaj mai elevat din partea ta, pe care mai cu seamă îl vei înfrumuseţa dacă vei putea să stă­rui în îndeletnicirea cu gramatica. Căci cel ce vrea să spri­­jinească ortodoxia şi să se împotrivească celor rău credin­cioşi trebuie să aibă şi experienţă şi putere în cuvânt75 [thz en logw dunamewz kai peiraz metecein]. Pentru că, de vreme ce aceia care par că deţin ceva mare prin şti­in­ţa de aici se umflă în vorbe, gâdilând auzurile ca­re aş­teap­tă gâdilarea, prea bine este ca şi cei cu cuget drept slăvitor să nu fie lipsiţi de puterea cuvântului şi să priceapă atacurile lor iuţi şi distrugătoare. Aşa va fi întărită iubirea noastră, fiule. Dar nicidecum nu vreau să mă comport în lat chip cu tine şi cu oarecare altul decât spre folosul [vostru]. Ai spus că au adormit fraţii Filip şi Filon. Ei bine, bine că amândoi [s-au săvârşit] cu sfârşit bun, nu în în­ţe­lesul că cele mai înainte de sfârşit le-ar fi fost vrednice de ocară (căci cum ar fi acestea celor care s-au lepădat în lume de trup şi sânge şi s-au supus jugului uşor al ascultării?), ci în în­ţe­le­sul că au avut parte de cea mai înaltă fericire, fiind prigoniţi pen­tru Domnul, necăjiţi şi strâmtoraţi. Şi, în plus de asta, ni­meni nu i-a grăit de rău decât cei ce au lepădat E­van­ghe­lia: a­dul­terii cei cu nume rău. Şi lui Filon i-a rămas lauda până a­cum prietenă (jilon), iar multele isprăvi ale bunului Filip tu însuţi le-ai numărat mai înainte. Iar eu, pe lângă cele spu­se, mă minunez şi de simplitatea şi smerenia lui, de ne­mâ­nierea şi lipsa de pomenire a răului, de împreuna pătimire [cu a­proa­pele] şi de iubirea de fraţi, de buna ascultare şi de cu­ra­jul său, şi, pe scurt spus, de nepătimirea lui din care se naşte şi buna străpungere [a inimii], şi ura de lume, şi iubirea de Dum­nezeu, şi lipsa de îndrăznire [faţă de aproapele]. Spu­ne tu, după cum ai auzit şi mai înainte, multa lăcrimare a băr­ba­tu­lui [aceluia], iubirea lui de a urma părintelui [du­hov­ni­cesc], dârzenia lui în primejdii şi râvna fără nici o cârtire şi pro­speţimea neîncetată a virtuţilor mult înfloritului său su­flet.

Bine se ţine şi Gaian cel statornic şi tare, care a străbătut a­proape toate ţinuturile unde sunt fraţii împrăştiaţi. Mul­ţu­mi­tă fie Stăpânului Dumnezeu că sunt sănătoşi. Iar că în ne­ca­zuri nu cad, ci mai mult se îmbărbătează [în ele], slavă lui Hristos, Celui Ce-i întăreşte. Iar că au fost alungaţi, nefiind în­vredniciţi de adăpostire din partea oarecăror monahi, mai cu seamă din partea celor doi bani care au fost de acord cu a­ceas­ta nu mă minunez. S-a scris: „Şi duşmanii omului sunt cas­nicii lui” (Mt. 10, 36). Nu cei mici la suflet s-au lepădat de Hristos Dumnezeul nostru, Care a spus aceste cuvinte? Şi zi­ce şi fiul tunetului „Întru ale sale a venit şi ai Săi nu L-au pri­mit” (In. 1, 11). Aşadar, ce diferenţă este dacă unii nu  L-au primit pe Hristos Izbăvitorul lumii, iar alţii nu i-au pri­mit pe cei ce au răbdat pentru El şi pentru Evanghelia Lui prigoane şi temniţe? Nici una, decât răstignirea şi moar­tea. Să nu li se socotească legătura fărădelegii, ci, precum ai zis, să nu sufere bătăile celor supuşi lor; şi pentru că nu li s-a aprins lumina adevărului, ci umblă în întunericul neştiinţei, ei i-au lepădat pe fraţii noştri ca nu cumva să li se facă auzit, adică reamintit, cuvântul sfânt al adevărului şi dreptăţii. Dar nu va rămânea sfatul acesta al lor, ci cuvântul lui Dumnezeu, pe care ei l-au călcat în picioare, va fi grăit şi va fi întărit în veac. „Căci cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35). Şi cine este destoinic să se îm­po­tri­vească acestor [cuvinte] decât tiranul Satana şi prorocii lui care au întărit, ca iconomie mântuitoare pentru Biserică, a­dul­terul, fiind ei cu adevărat deşerţi la cuget şi cu totul urâţi.

În legătură ci întrebările tale felurit va fi răspunsul. Ai întrebat pentru ce dumnezeiescul Chiril a făcut iconomie ca să nu se despartă de cei de la Răsărit care pomeneau în dip­ti­ce pe Teodor al Mopsuestiei, acesta fiind eretic, dacă [aceia] ţineau întregi dogmele cele mai drepte şi cele mai importante ale dreptei credinţe? Căci aşa a scris şi cel ce a pomenit acestea, cel întru sfinţi Evloghie, arhiepiscopul Ale­xan­dri­ei, în cuvântul lui Despre iconomie, de care ne-am şi fo­lo­sit în lucrarea scrisă de noi cu multă osteneală şi intitulată: Despre universala iconomie. Aşadar, dezlegarea a dat-o în­­suşi cel ce a şi istorisit-o (şi nu a spus [rezolvarea] în altă parte, şi e destul că nu mai căutăm alta; iar din pricina lim­pe­zimii ei, şi cele ţinute de noi să urmeze aceeaşi gândire).

Unele dintre iconomii s-au făcut de Părinţi „pentru o vre­me”, altele, „pentru totdeauna”.

– „Pentru totdeauna” este când Sfântul Atanasie s-a folosit, pentru cei din Italia, de termenul „persoane” în loc de „ipostasuri”76.

– „Pentru o vreme” este cazul Apostolului cu tăierea îm­prejur (cf. Fapte 16, 3), al Marelui Vasile cu Duhul Sfânt şi cea de acum a dumnezeiescului Chiril. Acestea se fac până la o vreme, neavând nimic vrednic de în­vi­nu­i­re, nici nu sunt cu ceva în afara legii, ci coboară ştacheta mai jos şi nu ţin de acrivia cea peste măsură. Căci a­ceas­ta este iconomia „pentru o vreme”. Fiindcă nici doctorul nu este în stare că-l izbăvească mai degrabă pe cel ne­pu­tin­cios din boală, nici calul neînfrânat nu poate fi pus cu uşurinţă în frâu, nici lemnul tare nu poate fi uşor tăiat, dacă cel cu multă experienţă în asemenea lucruri nu se fo­loseşte câte puţin de fluierături şi linguşiri, de mân­gâ­ieri şi chemări blânde.

Aşa au făcut sfinţii prin iconomii, după cum şi marele Chiril în acest caz. Căci pe bună dreptate a răbdat puţin încetineala răsăritenilor decât, neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea ce era e­re­tic77. Căci ce altceva era această acceptare a lor pe ju­mă­ta­te, odată ce credinţa era propovăduită în chip ortodox, şi prin aceasta ei dădeau anatemei chiar pe cel pomenit de ei? Fiindcă tot cel ce este ortodox întru toate, dă potenţial [en dunamei] anatemei pe orice eretic, chiar dacă nu prin cuvânt78. Apoi, când au ajuns desăvârşiţi la minte, atunci Sfântul s-a unit cu ei întru totul.

Oare nu şi noi ne arătăm făcând acelaşi lucru? Când unii care sunt într-un cuget cu noi se deosebesc în ceva de noi iar faptul de a renunţa la acrivie nu aduce multă în­tris­ta­re, şi noi, de bună seamă, primim părtăşia cu ei, ca nu cumva din cauza a ceva mic – ceva mic care mai pe urmă s-ar putea îndrepta – să nimicim totul. Dar acest lucru ţine de cei neiscusiţi, nu de iconomii tainelor lui Dumnezeu79. Un asemenea fapt este a face pentru o vreme iconomie în cu­vânt şi purtarea în ceea ce priveşte judecata şi adevărul şi le­gea, dar nicidecum în ceea ce priveşte fărădelegea şi min­ciuna80.

Să nu caşte gura adulterii în acest caz, nici să fie de acord cu o călăuză ca conduce pe un teren povârnit, nici cu un câr­maci care duce la cufundare, nici cu un doctor care pro­duce boli. Cu unul ca acesta s-au asemănat ei: făcând a­dul­ter cu cel adulter, însoţindu-se cu cel ce a binecuvântat adul­­terul, o­sân­dind pe Dumnezeu împreună cu cel ce a o­sân­dit pe Dum­ne­zeu, dezlegând Evanghelia cu cel ce a dezlegat Evanghelia în chip câinesc, ca s-o spunem mai de-a binelea. Dar unde sau cum l-a primit dumnezeiescul Chiril pe ereticul Dioscor al Alexandriei, precum zic adulterii care sunt în­tu­ne­caţi faţă de lumină şi îi osândesc pe sfinţi? Nici nu am auzit, nici nu e a­devărată minciuna lor, fiindcă el [Dioscor] a trăit după dum­­nezeiescul Chiril. Prin urmare, cum însuşi Sfântul l-a primit pe cel cunoscut ca eretic [abia] după adormirea sfân­tu­lui, în vremea sinodului tâlhăresc de la Efes, care a avut loc după al treilea sfânt Sinod [Ecumenic], de vreme ce el [Chi­ril] era atunci dincolo de lumea aceasta? Aşa grăiesc min­­ciuni şi basme, ca să vâneze sufletele celor ce umblă în sim­­plitate. De aceea, fiţi îndemânatici şi cunoscători întru toa­te, ca să fugiţi de şarpe şi de ucigaşii asemenea şarpelui [e­reticii], din pricina cărora pier cei mai mulţi din neam în neam.

Iar despre celelalte întrebări (dacă episcopul nu s-a aflat în sinodul adulter şi îl numeşte adunătură mincinoasă, dar îl pomeneşte pe mitropolitul său care s-a aflat în acel sinod, dacă deci trebuie să ne împărtăşim de la un preot al [a­ce­lui] episcop ortodox) am răspuns şi în alte [dăţi], în scr­i­so­ri­le către Evod, că:

– Pentru iconomie, trebuie [să ne împărtăşim], numai el81 să nu liturghisească împreună cu ereticii. Căci nu e ni­mic, de vreme ce îl pomeneşte pe episcopul ortodox, chiar dacă acela, de frică, îl pomeneşte pe mitropolitul său eretic.

– Dacă preotul unui astfel de [episcop] este chemat la pri­veghere, trebuie să mergem, iar biserica dată lui tre­bu­ie acceptată şi trebuie îngăduit ca el [preotul] să vină să li­tur­ghi­sească în ea sau să pomenească vreun mort, desigur or­to­dox; şi este iertat şi nimic nu-l opreşte pe [preotul] care a primit [biserica de la acel episcop] să li­tur­ghisească în ea.

– Dar dacă [preotul] pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are vieţuire fericită, chiar dacă e or­to­dox, trebuie să ne depărtăm de dum­ne­ze­ias­ca îm­păr­tă­şa­nie; dar când e vorba de masa de obşte – de vreme ce doar acolo [la liturghie], din frică, îl po­me­neşte [pe e­pis­co­pul eretic]  -, ar putea fi acceptat [acel preot] să bine­cu­vânteze şi să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic, nici cu episcopul său nici cu vreun altul [de acest fel].

– Dacă cineva mănâncă în chip nepăsător82 cu cel ce a binecuvântat adulterul83, sau cu alt eretic, să ne pă­zim să nu mâncăm împreună cu unii ca aceştia, chiar dacă ei făţăresc ortodoxia.  Căci nu păzesc po­run­ca Apostolului, care zice nici să mâncăm cu unii ca a­ceş­tia (cf. I Cor. 5, 11). Dar nu trebuie mai mult iscodit şi cer­cetat dacă cineva a mâncat cu cel care a mâncat îm­pre­ună cu un eretic şi cu altul ca acesta, căci atunci, dacă mergem aşa cu înlănţuirea, trebuie să ne despărţim de toţi. Iar acest lucru este al celor ce-şi iubesc voia proprie şi nu a sfinţilor. Până la acesta [la cel ce mănâncă cu e­re­ti­cii] rămâi şi nu trece mai departe. Nu cumva din ne­ştiin­ţă [sfinţii] nu au cercetat şi nu ne-au vestit nouă a­ceas­ta? Nicidecum de aceea nu te lupta să treci dincolo de hotarele pe care le-au pus Părinţii noştri.

– Iar de la cel cu care nu mâncăm, nici darul nu trebuie primit, dacă, învăţat o dată sau de două ori, el rămâne indiferent şi nu se lasă înduplecat de noi. Nu ştiu decât că de la paznicii de temniţă [darurile] se primesc, nu ca binecuvântări, ci ca trebuinţe [necesităţi] sau din pri­­cina iconomiei84. Iar [darurile] de la ceilalţi care a­lear­gă să mănânce cu ereticii în chip nepăsător nu ştiu să le pri­meas­că şi să se mănânce împreună cu ei decât în vreo si­tua­ţie anume. Dar a da unora ca aceştia şi temnicerilor mân­care şi băutură nu trebuie judecat, căci oricărui om tre­buie să-i dăm.

– În biserica domnului Grigora, fiul nostru, nu în­drăz­nesc a spune să liturghsească preotul nostru, pentru că a fost sfinţită după sinodul adulter şi a fost consacrată prin [ordinul] celui dintâi adulterin85 de către cineva care slujeşte şi a slujit împreună cu cel ce a săvârşit căsătoria adulteră.

75 Cel ce apără credinţa trebuie să fie un trăitor desăvârşit al ortodoxiei, dar să aibă şi abilitatea de a o prezenta după norme înalte celor ce vor acest lucru.

76 Despre sinoadele din Ariminium în Italia şi Seleucia, în I­sau­ria.

77 Sf. Chiril nu-l primea în comuniune pe Teodor de Mopsuestia. Orientalii, deşi dreptcredincioşi în dogme, îl pomeneau. Sfântul a preferat comuniunea cu ei în aceste condiţii decât să le ceară să-l scoată din diptice pe Teodor şi ei să cadă în erezia dog­ma­ti­că.

78 Cuvântul este doar actualizarea unei potenţe.

79 Faptul de a nu face iconomie când ea ar putea fi făcută în fo­losul Bisericii ţine de o minte îngustă şi neduhovnicească. Cel du­hov­ni­cesc şi care pătrunde tainele lui Dumnezeu totdeauna va şti când şi cum se poate face iconomie

80 Uneori e preferabil să nu fie spus abrupt şi dintr-o dată adevărul, pentru a-l putea face pe celălalt să-l primească. Dar când e vorba de lucruri unanim recunoscute ca păcat, atunci nu trebuie făcute po­­­gorăminte.

81 Acel preot.

82 Fără a face o clară distincţie.

83 Iconomul Iosif.

84 Adică se pot primi ca necesităţi, din cauza situaţiei de forţă majoră în care se află cel întemniţat. E vorba de cazuri când temnicerul  e eretic şi aduce celui întemniţat hrana necesară.

85 Probabil se referă la cel care a prezidat sinodul ce a fost de acord cu adulterul împăratului.

A se citi şi Sf. Teodor Studitul: Fe­ri­cit este acesta, făcându-se pildă de mântuire şi multora