Duminica trecută, prin cuvântul pildei evanghelice, Sfânta Biserică ne sfătuia să nu ne bizuim pe dreptatea noastră. Şi am văzut că nu există nici un fel de posibilitate să ne întemeiem pe ea nădejdea mântuirii noastre. Căci, cum am putea să trăim astfel încât toată viaţa noastră să fie un şir neîntrerupt de fapte bune şi, mai mult, ca în spatele acestor fapte bune să se afle întotdeauna bune simţăminte şi dispoziţii ale inimii, iar mai departe – ca toate aceste sentimente şi dispoziţii, laolaltă cu toate faptele să fie înflăcărate de unica râvnă întru slava lui Dumnezeu? Putem noi, oare, să trăim astfel? Dar, cu toate acestea, toate aceste fapte şi simţăminte – dar numai luate împreună – alcătuiesc dreptatea desăvârşită, astfel încât, de îndată ce îi lipseşte ceva, acea dreptate nu mai este dreptate şi nu mai are puterea de a ne deschide intrarea în împărăţia Cerurilor. Dar, pe de altă parte, numai drepţii, cei curaţi şi sfinţii pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă în aceasta nu va intra nimic necurat. Aşadar, ce-i de făcut? Cum să prefacem viaţa noastră nedreaptă într-una dreaptă? Cum să ne îndreptăţim nedreptatea? Unde să ne ascundem păcatele şi cu ce să ne înălbim necurăţiile şi murdăriile sufletului? Căci, pe lângă faptul că ne lipseşte dreptatea, dacă nu o vom dobândi nici pe aceasta şi nu vom face ceea ce decurge de aici, atunci nu mai avem nădejdea mântuirii! Şi am pierit! Dumnezeul dreptăţii nu face favoruri şi nu caută la faţa omului: ori fii drept, ori caută-ţi îndreptăţire nemincinoasă înaintea Dreptului şi Nemitarnicului Judecător! Dar, vai! Mult ne strâmtorează amândouă! Şi această strâmtorare trebuie să o suporte orice suflet care caută mântuirea. Nevăzând în sine dreptate, sufletul se loveşte de sentimentul mâniei lui Dumnezeu şi este gata-gata să cadă în deznădejde. Dar, slavă Domnului, iată că sufletul aude glasul mângâietor adresat tâlharului de pe cruce: astăzi vei fi cu Mine în rai! (Luca 23, 43) şi învie cu bună nădăjduire… Ah, fraţilor! Dacă nu ar fi crucea, nu ar exista niciodată nici un fel de bucurie în nici un suflet; ar fi numai tristeţe şi strâmtorare şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare. Aţi auzit voi cu inima, fraţilor, această chemare a Domnului: „veniţi la Mine toţi cei ce vă trudiţi în simţăminte dezordonate şi împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi alina: vă voi lua sub acoperământul Meu, vă voi linişti, vă voi uşura şi vă voi umple sufletul cu bună nădăjduire!” Veniţi, aşadar, toţi cei ce căutaţi mântuirea! Veniţi să ne plecăm şi să cădem la picioarele lui Hristos, strigând către El din adâncul sufletului: „Mântuieşte-ne, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne! Căci în afară de Tine, alt Mântuitor nu ştim!” Aşadar, iată calea directă şi nerătăcitoare spre mântuire, iar nu dreptatea! De aceea, Noul Testament începe aşa: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 15). Pocăiţi-vă: recunoaşteţi-vă ca păcătoşi, fără răspuns în faţa lui Dumnezeu şi plângeţi pentru aceasta în amărăciunea inimii voastre! Credeţi în Evanghelie: credeţi că, o dată cu Domnul pe cruce, au fost bătute în piroane şi toate păcatele noastre, că a fost rupt zapisul lor şi că fiecare păcătos care crede în El, primeşte iertare şi este socotit drept în faţa dreptăţii lui Dumnezeu. Şiroaie de lacrimi ale pocăinţei, ale inimii zdrobite de păcate, dizolvate şi înmuiate de credinţa în moartea pe cruce a Domnului – iată temelia îndreptăţirii noastre şi, prin urmare, a mântuirii noastre. Iată de ce Ioan înaintemergătorul, pregătind poporul pentru întâmpinarea Domnului, spunea: pocăiţi- vă… ! Iată de ce însuşi Domnul Şi-a început predica cu acelaşi cuvânt: pocăiţi-vă! Iată de ce şi Sfânta Biserică, învăţându-ne să ne câştigăm mântuirea în postul ce se apropie, ne pune în gură fiecăruia dintre noi această cântare: Deschide-mi porţile pocăinţei, Dătătorule de viaţă! Ea ne-a oferit deja pilda vameşului şi a fariseului, ca să ne înveţe că mântuirea constă în acea bătaie cu pumnul în piept şi cu strigăt de pocăinţă a vameşului: Doamne, milostiv fii mie, păcătosul!, iar nu în înfumurarea îndreptăţirii de sine: nu sunt ca ceilalţi oameni… mulţumiri îţi înalţ Ţie, şi altele (Luca 18, 10-14). Iar astăzi ne propune pilda fiului rătăcitor, ca să ne arate că Părintelui Ceresc îi este mai drag fiul care, adresându-I-se după ce a păcătuit, îi zice: Nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău – decât fiul care, crezând că niciodată nu îi încalcă voia, îi spune: niciodată n-am călcat porunca Ta… (Luca 15, 1 1-32). Veniţi, aşadar, să plângem înaintea Domnului, Cel ce ne-a zidit, înaintea Domnului celui drept, dar gata să ne miluiască pentru lacrimile noastre de zdrobire… Să nu creadă cumva cineva, judecând după modelul vameşului şi al fiului rătăcitor, că lacrimile de pocăinţă le sunt de trebuinţă numai acelora ce s-au afundat în patimile necinstei şi în păcate mari, nu şi celor care au încetat să mai păcătuiască şi duc o viaţă îndreptată! Nu, în nici un caz! Lacrimile de pocăinţă le sunt trebuitoare tuturor şi nimeni pe lume nu are mântuire fără ele; totodată, este nevoie de lacrimi necontenite, iar nu aşa: am plâns puţin odată, ne-am spovedit şi gata… Plânsul este în viaţă ca un câmp sau ca un fundal al unui material colorat. Aşa cum câmpul de o singură culoare serveşte ca fundal al florilor şi completează spaţiile goale dintre ele, tot aşa lacrimile pocăinţei slujesc ca temelie a dreptăţii şi completează neajunsurile faptelor bune din viaţa noastră. Aşadar, n-avem de ce să căutăm ocolişuri! Trebuie să plângem şi iarăşi să plângem! Ca să vă fie mai clar ce înseamnă lacrimile şi cum trebuie să plângem, vă voi prezenta câteva întâmplări privitoare la aceasta, din vieţile sfinţilor. Un bărbat sfânt, mi se pare că Efrem Şirul, mergea cu ucenicii săi într-un oraş sau într-un sat şi, trecând pe lângă cimitir, văzu o văduvă, care vărsa lacrimi amare deasupra unui mormânt… şi, oricât o mângâiau rudele din preajma ei, ea nu voia să asculte pe nimeni. Părea că uitase de toate, că nu vedea şi nu auzea nimic; amărăciunea îi cuprinsese toată inima şi sufletul. Trecând pe lângă ea, bătrânul, adresându-se ucenicilor săi, le-a spus: ,Aşa cum se zbate această văduvă pe acel mormânt, tot astfel şi noi trebuie să ne zdrobim plângând pentru sufletul nostru, pe care l-am ucis cu păcatele noastre şi l-am înmormântat într-un pământ care îi este străin, cel al lumii şi al poftelor trupeşti”. Spunând aceasta, bătrânul începu să plângă şi plânse în hohote tot drumul, până când au ajuns într-un loc unde a trebuit să-şi ascundă lacrimile. Şi mai este o poveste despre un bătrân călugăr, care, lăsând lumea, s-a îndepărtat în locuri pustii, dar nu şi-a construit chilie, ci mergea aşa dintr-un loc într-altul, ca o pasăre călătoare. Dacă l-a văzut cineva gustând vreodată mâncare, nu se ştie: dar nimeni, niciodată, nu l-a văzut fără lacrimi, fără plânset şi tânguieli. Dacă se întâmpla ca să se apropie, ca o turturea a deşertului, de vreun oraş sau vreun sat, el nu intra înăuntru, ci se aşeza în afara lui, pe vreo piatră şi, plecându-şi capul în piept, striga cu lacrimi în ochi: „Of! Of! Of! Vai! Of! Jale nouă! Vai, ce nenorocire! Ce va fi cu noi? Ce va fi?”. Se întâmpla ca locuitorii acelui oraş sau sat să-i vină în întâmpinare şi, din compătimire, să încerce să-1 mângâie, dar asta îi stârnea şi mai mult jalea şi îi sporea plânsul şi lacrimile. Ii ofereau şi hrană, şi îmbrăcăminte, şi bani, dar nimic nu-i mângâia, nimic nu-1 interesa, căci lacrimile îi erau pâinea şi ziua, şi noaptea. Uneori i se adresau, spunându-i: „De ce plângi şi ce nenorocire te-a lovit? Spune-ne: poate că te vom ajuta, după puterile noastre, şi îţi vom uşura soarta amară”. Dar bătrânul, la aceste cuvinte, izbucnea în plâns şi mai tare, acoperindu-şi faţa cu aceleaşi tânguieli şi strigăte, fără să mai aibă puterea de a mai rosti vreun cuvânt articulat. Şi numai după îndelungi sâcâieli, printre lacrimi şi suspine, rostea uneori: „Nu ştiu dacă mă veţi ajuta, dar iată nenorocirea mea: stăpânul meu mi-a încredinţat o mare avere, iar eu am cheltuit-o pe toată în baluri, la teatre, chefuri, în petreceri şi într-o viaţă luxoasă, necurată, cu desfrânatele. Acum stăpânul meu mă caută şi, după ce mă va găsi, mă va supune judecăţii şi unei pedepse ruşinoase. Şi nu ştiu ce să fac. Ce va fi? Ce va fi?” – şi iarăşi se pornea pe plâns în hohote şi strigăte tânguitoare. Aţi înţeles de ce plângea el? Plângea din cauza păcatelor şi se temea de judecata Stăpânului tuturor, de Dumnezeu!… Aşa să plângem şi noi şi poate că ne va izbăvi Dumnezeu! Să nu care cumva să spună cineva la aceasta: „Numai plânset, gemete şi lacrimi! Ii este bineplăcută, oare, Domnului însuşi o astfel de stare nefirească? Da, îi este bineplăcută. Da, numai lacrimile îi sunt bineplăcute Domnului, şi numai pe cei ce vin la El cu zdrobire de inimă îi primeşte cu milostivire şi bunăvoinţă. In legătură cu un suflet care-şi căuta mântuirea, iată ce i-a arătat Domnul într-un vis: i s-a arătat că s-ar afla parcă într-o mulţime, în curtea spaţioasă a unui sfânt lăcaş, în mijlocul căreia era o preafrumoasă biserică. Toţi aşteptau ceva. Deodată se auzi o voce: „Vine, vine păstorul!…”. Mulţimea se dădu în lături şi toţi îl văzură venind pe Mântuitorul, în haine de păstor. Faţa Lui era de o frumuseţe neasemuită şi privirea Lui binevoitoare revărsa bucurie peste tot unde cădea. El parcurse spaţiul dintre popor şi biserică şi se opri la porţile acesteia. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra Lui… Cu un gest al mâinii şi cu un semn din ochi, El începu să cheme la Sine din mulţime pe cei de care avea nevoie. Cei chemaţi se învăluiau în lumină şi, cu cât veneau mai aproape, cu atât deveneau mai luminoşi… Se vedea că acestea erau semne deosebite ale harului şi ale bunăvoinţei. Dar, după ce chemă pe vreo doi-trei, Mântuitorul Se opri, cumva nedumerit. Sufletul care avusese această viziune, fără a avea o viaţă netrebnică, fără a fî străin de ascetism şi de nevoinţe, şi care a făcut atâtea fapte bune cât a putut, imediat după apariţia Domnului a crezut că, pentru o asemenea slujire adusă Domnului, sau pentru că nu este la fel ca ceilalţi, desigur că Domnul îi va arăta un semn oarecare de deosebită bunăvoinţă a Sa. De aceea, când a încetat să mai cheme sufletele la El, i s-a părut că i-a venit şi lui rândul. Ieşind în faţa celorlalţi, I s-a adresat Domnului: „Nu pe mine m-ai chemat, Doamne?…”. Dar Domnul nici nu s-a uitat la acest suflet, ci doar privirea Lui şi mişcarea capului exprimau dispreţ şi respingere. Ca de o săgeată fu lovit acest suflet, văzând aceasta, şi căzu cu strigăt de deznădejde. Cei din jur au vrut să-i sară în ajutor, dar el îi respingea pe toţi, strigând mereu: „Sunt păcătos… sunt pierdut… Domnul m-a respins… iar fără El, cum să trăiesc şi unde să caut mântuirea?”. Dar Domnul era aproape şi sufletul, suspinând cu amărăciuine, abia că şi-a înălţat puţin capul şi L-a zărit pe Domnul, Care stătea deasupra lui cu braţele deschise, gata să-1 ridice. Şi un cuvânt mângâietor ieşi din dumnezeiasca Lui gură: „Iată cum trebuie să se vină la Mine!”. Şi cu aceasta visul luă sfârşit. Vedeţi, aşadar, cum trebuie să venim la Domnul! Nu este nimic de filozofat aici! Această cale de rugăciune a hotărât-o Domnul însuşi: pe această cale vom merge. El a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi: ca păcătoşi să ne ducem la El, numai ca păcătoşi, care ne plângem păcatele cu hotărârea de a nu le mai repeta. Nici unul nu este drept pe pământ; toţi sunt păcătoşi şi toţi îşi primesc îndreptăţirea în dar, prin harul Domnului Iisus Hristos, pentru credinţa în El şi pentru lacrimile de pocăinţă şi de zdrobire! Să plângem pentru păcatele noastre şi ne vom mântui! Amin.

Sf. Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină