Iata ce scrie la Isaia, capitolul 5:

Vai de cei care doresc, la ospeţele lor, chitară, harpă, tobă, flaut şi vin ei nu iau în seamă faptele Domnului şi nu văd lucrurile mâinilor Sale.

Iata si talcuirea Sfantului Vasile cel Mare:

«Vai, spune, celor care cu chitare, cu fluiere, cu timpane şi cu psalmi beau vinul».

Lira lucrată cu aur şi fildeş îţi stă înălţată pe un soclu ca o sta­tuie sau un idol al demonilor. Iar o femeie nefericită, în loc să înveţe să-şi plece mâinile pe fus, din obligaţia robiei a fost învăţată de tine să şi le întindă pe liră; la fel ai plătit taxe, dând-o probabil unei fe­mei instructoare, care după ce a trecut cu propriu său trup prin ori­ce destrăbălare, stă [acum] în faţa tinerelor ca învăţătoare pentru unele asemănătoare. Pentru ea în ziua judecăţii ţi se va întâmpla un rău îndoit: pentru cele pe care tu însuţi le faci în mod ruşinos şi pentru cele cu care înstrăinezi de Dumnezeu sufletul nefericit prin învăţături rele.

Apoi [ea] vine cu lira şi îşi petrece mâinile în sunete [melodi­oase]; braţul este gol, faţa neruşinată. întregul banchet se întoarce şi ochii tuturor se îndreaptă acolo şi urechile ascultă în linişte acordu­rile. Atunci zgomotul se potoleşte, încetează râsul şi întrecerea vor­belor necuviincioase. Se liniştesc toţi din casă fermecaţi de melodia nestăpânită. Cel care tace acolo nu se linişteşte în Biserica lui Dum­nezeu, nici nu ascultă în linişte glasul Evangheliei. Fireşte! Pentru că vrăjmaşul care acolo porunceşte linişte, aici [în Biserică] el sugerea­ză zgomot. Este o privelişte jalnică pentru ochii înţelepţi ca o femeie să nu ţeasă, ci să cânte la liră, să nu fie cunoscută de propriul băr­bat, ci să fie privită de toţi, să fie [o femeie] comună [tuturor], să nu intoneze un psalm de mărturisire [a păcatelor], ci cântece de des­frânată; să nu-L roage stăruitor pe Dumnezeu, ci să fi condusă spre gheenă; să nu se grăbească spre Biserica lui Dumnezeu, ci să alunge cu sine şi pe alţii. Câlţii de lână sunt detestaţi de aceasta; nici nu ştie, nici nu vrea să aşeze urzeala, nici să întoarcă firul [în suveică]. Fiind împreună cu beţivii, se îndeletniceşte cu ale acelora.

De fapt, ţes o pânză de păianjen, îşi petrec mâinile pe corzile întinse ca pe nişte urzeli, purtându-şi pana [de cântat] ca pe o su­veică încoace şi încolo, [dar] nu arată niciun final al lucrării. Căci ţe­lul artelor care sunt de trebuinţă pentru viaţă este expus ochilor, precum în tâmplărie tribuna, în arhitectură casa, în construcţia de corăbii barca, în ţesătorie haina, în fierărie sabia, dar al artelor za­darnice, precum cântatul la chitară, dansul, cântatul la fluier sau al­te asemenea, când încetează lucrarea, dispare şi obiectul lucrat. Şi cu adevărat, după glasul apostolic, sfârşitul lui este pieirea.

Trebuie să cercetăm acestea pentru cei care din multă relaxare pentru lux se folosesc la cină, fie în permanenţă, fie în momente considerate de bucurie, nunţi sau petreceri, de fluiere şi chitare şi coruri, încât, învăţând acuzaţia din cuvântul dumnezeiesc pentru asemenea îndeletniciri, de frica [ameninţărilor] cumplite care atâr­nă deasupra, în continuare să vă schimbaţi obiceiul cel rău al vieţii într-unul mai bun. Dacă cercetăm sensul celor spuse după altă in­terpretare, putem găsi şi altceva folositor pentru sufletele noastre.