Sfîntul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcîndu-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzîndu-se desăvîrşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.

În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecînd pe pămînt cu oamenii, semăna sămînţa cuvîntului mîntuirii, care, crescînd şi în inima lui Luca, fiind un pămînt bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decît din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicînd: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, cîte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfîntă, gătind calea Lui şi încredinţînd popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume.

În vremea mîntuitoarelor patimi, cînd fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tînguindu-se şi plîngînd pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe cînd Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mîngîiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dînşii, le-a zis: „Ce sînt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergînd şi de ce sînteţi trişti?” Şi a fost atunci călător Sfîntul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa”. Deci, mergînd şi vorbind cu El, a rostit adînc negrăit de înţelepciune.

Citeşte şi:  Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Întâmpinarea Domnului: Toţi la Biserică!

Cît de scumpă îi era Sfîntului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cînd Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începînd de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tîlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dînsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţînd tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfînta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întîi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmînd să mănînce cu El prînz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frîngerea pîinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.

Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfîntului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: „Oare nu era inima noastră arzînd întru noi, cînd ne grăia nouă pe cale şi cînd ne tîlcuia Scripturile?” Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dînsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: „Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvîntului”.

Citeşte şi:  RUGĂCIUNE – de Înălţarea Sfintei Cruci. Imaginea crucii în poeziile lui Radu Gyr

Sfîntul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urma lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dînsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: „Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit. La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicînd: „Dar nu numai atît, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, avînd darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osîrdia noastră” (II Corinteni 8, 19). Aici Sfîntul Ieronim înţelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca.

Apoi Luca, plecînd din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfînt numele Lui. Străbătînd toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rînduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, avînd mai mult de optzeci de ani.

Pe locul unde s-a pus sfîntul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru aceasta era ştiut de credincioşi mormîntul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfîntului Apostol. Apoi aflînd Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cîrmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfîntului Apostol şi evanghelist Luca.

Citeşte şi:  Soborul cinstitului şi slăvitului prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului

Cînd s-au adus cu cîntări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcînd de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutînd tămăduirea pe care n-o putuse dobîndi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfîntului Apostol Luca s-a rugat cu toată osîrdia către sfîntul şi, pe cît îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Cînd a ajuns şi s-a atins de ea cu credinţă, închinîndu-se moaştelor sfîntului, s-a vindecat îndată de boală şi, cîştigînd desăvîrşită sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sfîntului Apostol Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale sfîntului Luca.

Se spune despre dînsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtînd în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzînd acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea. Sfîntul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi marilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dînsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mîntuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin.