“Preaiubiţilor!

Astăzi Domnul nostru Se pogoară în întunecimile locaşurilor iadului. Astăzi El sfarmă porţile cele de fier. Astăzi Domnul sfarmă încuietorile cele de fier.

Ascultaţi cu luare-aminte aceasta. Nu a spus: „Deschideţi porţile cele de fier”, ci El le-a zdrobit. De ce? Ca să fie fără de trebuinţă temniţa de acum înainte!

El nu a dat la o parte încuietorile, ci le-a sfărâmat, ca să se facă temniţa cea trainică fără de vreun folos, căci unde nu sunt porţi, nici chei, acolo chiar de intră cineva nu poate să fie ţinut. Iar dacă Hristos a sfărâmat ceva, cine altul poate să-l mai facă aşa cum a fost mai înainte? Ceea ce Domnul-Dumnezeu a sfărâmat cine ar mai putea după aceea să mai îndrepte?

Când împăraţii voiesc să elibereze pe cei închişi, trimit scrisoare către supraveghetorii temniţelor ca să-i slobozească pe cei de acolo. Ei deschid şi nu sfarmă nici porţile, nici încuietorile, arătând prin aceasta că în acele locuri vor intra din nou fie aceiaşi zăvorâţi, fie alţii. Hristos nu a făcut însă în acest chip, ci, voind să arate că a pus capăt morţii, a sfărâmat El porţile cele de fier. Porţile însă le-a numit de fier nu pentru că ar fi fost astfel, ci pentru că ele nu vor mai aduce chin până la moarte.

Citeşte şi:  Pomenirea Sfântului, Marelui Mucenic Eustatie, a Sfintei Teopista, sotia lui, si a celor doi fii ai lor: Agapie si Teopist

Asemenea unui împărat care – aflând un tâlhar bântuind o cetate, răpind din toate, trăind într-o peşteră în care îşi aşază bogăţia – îl leagă mai întâi pe tâlhar, îl predă pe el la chinuri şi aduce bogăţia lui în locaşurile cele împărăteşti – tot astfel a făcut şi Hristos. El a legat pe tâlhar şi pe temnicer, adică pe diavol şi moartea, iar bogăţia Lui – avem în vedere aici neamul omenesc – a dus-o în palatele cele împărăteşti. Pentru aceasta, Pavel spune în epistola sa: El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale (Col. 1, 13). Şi minunat lucru este că însuşi împăratul a venit. E limpede că nici un împărat nu ar fi făcut nicicând aceasta, ci el i-ar fi slobozit pe cei închişi prin slujitorii săi. Aici însă lucrurile nu se petrec aşa, ci Însuşi împăratul Hristos vine la cei închişi. El nu socoteşte ca lucru de ruşine să vină în temniţă la cei închişi, pentru că nu avea de ce să Se ruşineze de acel chip pe care El Însuşi l-a zidit. Domnul zdrobeşte încuietorile, sfarmă porţile, năvăleşte asupra iadului, pustieşte întregul lui întuneric şi, robind pe temnicer, Se întoarce după aceasta la noi. Potrivnicul, legat trainic, este luat prizonier şi prădat. Iar moartea, aruncând arma sa, aleargă la picioarele împăratului. Aţi văzut faptele cele măreţe ale crucii? Aţi văzut biruinţa cea minunată? Să-ţi mai spun şi altceva? – Minunat şi încă mai minunat! Cunoaşteţi începutul biruinţei. Atunci vă veţi minuna încă şi mai mult. Cu aceeaşi armă cu care diavolul şi-a însuşit biruinţa, Hristos îl biruie pe diavol şi El Însuşi îi ia arma, biruindu-l cu aceasta. Cum se face una ca asta? Ascultaţi!

Citeşte şi:  Predică a sfîntului Nicolae Velimirovici la Duminica a III-a după Cincizecime

Fecioara, lemnul şi moartea sunt chipuri ale biruirii omului de către diavol. Şi cu adevărat. Prin Fecioară se înţelege Eva, căci ea nu cunoscuse bărbat. Lemnul ce fusese oprit – îndreptare a lui Adam, iar moartea – osândirea lui. Iată din nou Fecioara, lemnul şi moartea se fac chipuri ale biruinţei: în locul Evei de acolo, aici este Maria; în locul pomului cunoştinţei binelui şi răului, aici avem lemnul Crucii; în locul morţii lui Adam – moartea lui Hristos. Vezi oare cum diavolul, cu acelea cu care a biruit, tot prin acelea a fost biruit? Prin lemn diavolul l-a biruit pe Adam. Prin lemn Hristos l-a biruit pe diavol. Acel lemn a trimis în iad, iar lemnul crucii a scos de acolo pe cei ce au intrat în el. Şi încă: acel lemn îl ascundea pe Adam cel gol, iar acest lemn se arată biruitor mai presus de toate. Acela a osândit şi pe acelea care erau cu el, iar acesta învie pe Acela Care a fost mai dinainte de el. Cine ar putea spune prin cuvinte puterea Domnului? Din muritori noi am devenit nemuritori. Acestea sunt faptele cele măreţe ale crucii.

Citeşte şi:  Viaţa şi pătimirea Sfîntului Hristofor Mărturisitorul şi a celor împreună cu dînsul

Aţi înţeles începutul biruinţei? Aflaţi şi aceasta: cum fără de ruşinare a fost săvârşită această mare lucrare. Noi nu ne-am însângerat arma, nici nu am intrat în rândul luptătorilor, nu am fost biciuiţi, nici nu am văzut rău, ci am avut biruinţă. Nevoinţa este a lui Hristos, iar cununa a noastră.

Şi astfel, pentru că biruinţa este a noastră, acum cu toţii să cântăm precum ostaşii cântare de biruinţă şi să grăim cu laudă Domnului: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău? (I Cor. 15, 54, 55).

Hristos Cel răstignit, Dumnezeul nostru, a săvârşit această lucrare pentru noi. Lui fie slava şi stăpânirea împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Sfântul Clement de Ohrida, Cuvinte și învățături de folos pentru orice creștin, Editura Sophia, 2014