Tropar, glas 1:

Povăţuitori sihaştrilor, ocrotitori ai celor din nevoi şi celor mâhniţi mângâietori, Sfinţilor Cuvioşi Iosif şi Chiriac, cei ce aţi dobândit rugăciunea cea de foc şi vase alese a Sfântului Duh v-aţi făcut, rugaţi-vă lui Dumnezeu să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă!

Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani

Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani

Condac, glas 1:

Rugăciunea şi liniştea iubind, nevoinţa şi răbdarea îmbrăţişând, patimile cele pierzătoare le-aţi stins cu ostenelile pustiei, Sfinţilor Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani. Unul, luminător al chinoviei s-a făcut şi iscusit păstor, iar celălalt, sfeşnic al luminii neînserate s-a arătat, prin rugăciunea cea înaltă.

Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani

Viaţa Sfântului Cuvios Iosif de la Bisericani

Acest cuvios părinte este cel dintâi sihastru cunoscut în Muntele Bisericanilor şi întemeietorul mănăstirii cu acelaşi nume. S-a născut într-un sat din ţinutul Neamţ şi, de mic, având înclinare spre viaţa călugărească, a intrat în obştea Mănăstirii Bistriţa. Aici a primit tunderea în monahism şi a deprins de la părinţii bătrâni viaţa duhovnicească, postul şi neîncetata rugăciune. Văzând Cuviosul Iosif că nu are destulă linişte la Mănăstirea Bistriţa, a luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii şi a plecat să se închine la mormântul Domnului din Ierusalim. S-a retras apoi în pustia de pe Valea Iordanului, unde a ajuns, în câţiva ani, sihastru vestit. Aici s-a nevoit într-o peşteră, mai întâi singur, apoi cu câţiva ucenici, răbdând multe ispite de la diavol. Ducând o viaţă de o înaltă trăire duhovnicească, şi-a adunat în preajma lui 17 pustnici, întemeind prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Ţara Sfântă. Dar năvălind arabii asupra Sfintelor Locuri, după multă tulburare, Cuviosul Iosif şi-a luat ucenicii şi a venit în Moldova, la Mănăstirea Bistriţa. Astfel, sihăstria lui Iosif s-a mutat din Valea Iordanului în Moldova, pe Muntele Bisericanilor.

După ce numărul ucenicilor a crescut, a înălţat o mică biserică, al cărei hram era Bunavestire, construind şi chilii împrejur. Pentru viaţa monahală de aici, a statornicit rânduiala achimită (neadormită), după modelul Mănăstirii Studiţilor de la Constantinopol, ce presupunea rugăciune neîncetată în biserică şi la chilii, post, metanii, cântarea psalmilor, ascultarea şi dragoste.

Năvălind turcii, care le-au incendiat biserica, s-au hotărât să plece la Sfântul Munte Athos. Pe drum însă li s-a arătat într-un stejar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a întrebat: „Unde mergeţi?”. La această minunată vedere ei, au răspuns: „Ne ducem la grădina ta!”; iar Maica Domnului le-a spus atunci: „Întoarceţi-vă, căci şi aici este grădina mea”. În amintirea acestei minuni, ei au aşezat o icoană cu chipul Maicii Domnului. Mai târziu, Schitul Cuviosului Iosif s-a numit „Schitul Bisericani”, adică „al evlavioşilor”, pentru că monahii se rugau aici cu lacrimi şi mulţi se vindecau de boli cu rugăciunea şi binecuvântarea Cuviosului Iosif.

Citeşte şi:  Pătimirea Sfîntului Mucenic Vasile, Episcopul Amasiei, care s-a săvârşit prin sabie în vremea împăratului Liciniu

Sfinte Cuvioase Iosif, roagă-te lui Hristos pentru noi!

Viaţa Sfântului Cuvios Chiriac de la Bisericani

Cuviosul Chiriac de la Bisericani s-a nevoit la începutul sec. al XVII-lea la Mănăstirea Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. S-a retras în pustie, într-o peșteră din muntele lui Simon, unde s-a nevoit singur, în aspră osteneală, timp de 60 de ani. Vara și iarna petrecea pe munte cu trupul gol, în rugăciune curată, biruind, cu puterea lui Hristos, neputințele firii și ispitele diavolului.

Pe acest cuvios l-a cunoscut și Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care, mai târziu, după mutarea cuviosului la Domnul, i-a sărutat sfintele moaște. Este cunoscut ca unul dintre marii sihaștri din Carpați, având o viață pilduitoare: trăirea în desăvârșită lepădare de sine, smerenie și în neîncetată rugăciune. Și-a dat sufletul lui Hristos, numărându-se printre sfinții români, cinstiți de popor. Moaștele lui au fost așezate în peștera în care a trăit, peșteră ce se poate vedea și astăzi și în care s-a amenajat, mai târziu, un paraclis în cinstea lui. Mai târziu, din cauza deselor tulburări din țară, sfintele moaștele au fost împărțite.

Despre acest sfânt se scriu următoarele în Patericul sfinților din Moldo-România: „În anul 1660, Preacuviosul Părintele nostru Chiriac, din tânără vârstă îmbrățișând viața monahicească în Sfânta Mănăstire Bisericani și sporind întru adâncă smerenie și întru îndelungă răbdare și iubind sărăcia lui Hristos de bunăvoie, s-au îndepărtat cu totul de petrecerea cea împreună cu oamenii și s-au sălășluit prin munți și prin stâncile cele înfricoșate de pe lângă râul Bistrița și acolo, cu trupul gol, s-au nevoit în singurătate, în ger și în arderea soarelui, șasezeci de ani până la sfârșitul său… și se serbează la 31 decembrie”.

Sfântul Chiriac de la Bisericani a ajuns cu nevoința pe marii sihaștri din pustiul Egiptului și în special pe Cuviosul Onufrie, a cărui petrecere s-a ostenit s-o urmeze. Trupul său gol a fost împodobit de Dumnezeu cu peri de sus până jos și umbrit de darul Duhului Sfânt, încât nici frigul, nici foamea, nici diavolii nu-l vătămau. El este unul dintre cei mai mari sihaștri din Carpați, care aduce la noi o asemenea îngerească nevoință: trăirea în desăvârșită lepădare de sine, în golătate și în neîncetată rugăciune.

Ajungând la măsura desăvârșirii, Cuviosul Chiriac Sihastrul și-a dat sufletul său în brațele lui Hristos și a fost numărat în ceata sfinților români, fiind canonizat de popor. Moaștele lui au fost așezate în peștera în care a trăit, ce se păstrează până astăzi și în care s-a făcut mai târziu un mic paraclis pictat în cinstea lui. Apoi, din cauza deselor tulburări din țară, credincioșii au împărțit moaștele între ei. (Doxologia)

Citeşte şi:  Pomenirea Sfântului Sfinţitului mucenic Cornelie sutaşul, cel dintâi chemat dintre păgâni

Demult tare, când pământul Moldovei era scăldat de sângele oștenilor Sfântului Ștefan cel Mare, viețuia la Mănăstirea Bistrița un ieroschimonah îmbunătățit. Numele său era Iosif Sebastian. Aprins de dorul de a vedea Sfântul Mormânt al Domnului și de a păși pe urmele sfinte ale Mântuitorului nostru, a plecat la Ierusalim, sălășluindu-se apoi în peșterile din pustiul Iordanului.

Aflând de viața sa cuvioasă și harul discernământului cu care îl înzestrase Milostivul Dumnezeu, în jurul său s-au adunat să ucenicească cincisprezece călugări români și doi greci, trăind în rugăciune și în desăvârșită ascultare.

Liniștea le-a fost, însă, tulburată de năvălirea arabilor în Țara Sfântă, fapt ce l-a determinat pe Sfântul Cuvios Iosif să-și ia ucenicii și să se întoarcă cu toții în țara Moldovei. S-au statornicit nu departe de Mănăstirea Bistrița, pe un munte ce s-a numit inițial „Muntele lui Iosif”, iar mai apoi „Muntele Bisericanilor”.

Lauda lui Dumnezeu, săvârșită necontenit

Aici călugării se nevoiau în peșteri de piatră sau bordeie din lemn și pământ, rugându-se neîncetat cu post și lacrimi. Starețul lor i-a organizat în rânduiala slujirii neîntrerupte, împărțindu-i pe monahi în trei cete, fiecare ceată slujind câte opt ore: prima se ruga, a doua lucra cu mâinile (împletea metanii, coșuri etc.), iar a treia se liniștea la chilii, această rânduială fiind după modelul Mănăstirii Studion din Constantinopol. Din opt în opt ore, se schimbau la biserică, astfel încât lauda lui Dumnezeu se săvârșea necontenit. La vremea aceea, Schitul lui Iosif era singura așezare monahală cu această rânduială din țara noastră, numită și „achimită”, adică neadormită.

Dorind să desăvârșească jertfa lor pentru Domnul, din multa lor dragoste, ucenicii Sfântului Cuvios Iosif, de două ori pe săptămână, în nopțile de miercuri spre joi și sâmbătă spre duminică slujeau cu toții și se rugau fără întrerupere, făcând de veghe. Pentru râvna lor au fost numiți „bisericoși” sau „bisericani”, denumire ce s-a extins și asupra mănăstirii pe care au întemeiat-o mai târziu.

În pădurile ascunse din munți, departe de larma înfricoșătoarelor lupte cu turcii și cu tătarii, călugării veniți din Țara Sfântă își păstrau rânduielile monahale deprinse în locurile unde au umblat picioarele Mântuitorului, neoprind rugăciunea și nevoința pentru Hristos.

Citeşte şi:  Pomenirea Sfântului Ioan Damaschin - apărătorul cultului sfintelor icoane

„Rămâneți pe loc, că și aceasta este Grădina Mea”

Dar brațul voievodului Ștefan se clătina în fața noilor cotropitori, care parcă izvorau de dincolo de hotarele țării Moldovei. Păgânii ard și pustiesc mănăstirile, printre care și Schitul Bisericani. Sleiți de atâta prăpăd și vărsare de sânge, cuvioșii călugări i-au cerut Sfântului Iosif, care ajunsese la o vârstă înaintată, să plece în Sfântul Munte Athos, pentru ca viața lor de rugăciune să nu mai fie asuprită și tulburată.

Primind încuviințarea, și-au adunat degrabă bruma de lucruri rămase, și-au mai întors o dată privirile către zidurile bisericii arse și au început a coborî muntele. N-au apucat să facă câțiva pași, căci iată, între ramurile unui stejar din fața lor izbucnește o vedenie de fulger, în care se arată Preasfântă Născătoarea de Dumnezeu, îmbrăcată împărătește, cu chipul plin de blândețe și lumină. Căutând cu ochi milostivi spre acești călugări speriați, îi întreabă: „Unde vă duceți, părinților?”/ „Ne ducem la Sfântul Munte Athos, în Grădina Maicii Domnului”, au răspuns aceștia. „Rămâneți pe loc, că și aceasta este Grădina Mea”, le-a spus ea cu blândețe și a dispărut. De atunci, în semn de amintire și veșnică cinstire a acelei minuni, între crengile stejarului a vegheat totdeauna o icoană a Maicii Domnului, așezată de Sfântul Cuvios Iosif.

Minunea ce a ajuns la urechile Sfântului Ștefan cel Mare

Copleșiți de harul minunii, Sfântul Cuvios Iosif și ucenicii lui s-au supus întocmai poruncii Maicii Domnului și s-au întors înapoi. Vestea minunii s-a răspândit ca fulgerul în Moldova, ajungând și la urechile Sfântului Ștefan cel Mare. Însuși Măria Sa va pune piatra de temelie a unei falnice mănăstiri, care să-i adăpostească pe monahii cei evlavioși. O parte dintre ei, mai râvnitori, au primit binecuvântare să pustnicească. După numele lor au fost botezate dealurile din jurul Mănăstirii Bisericani, unde fiecare și-a găsit adăpost și loc prielnic de vorbire cu Dumnezeu. Poiana unde se află astăzi Mănăstirea Bisericani se cheamă „Poiana lui Iosif”, iar dealurile, munții și poienile dimprejur poartă numele ucenicilor săi: „Poiana Varnavelor”, „Dealul lui Miftode”, „Muntele Simon”, „Muntele Pir” ș.a.

Urmașii Cuviosului Iosif i-au urmat exemplul viețuirii pline de sfințenie. Unul dintre aceștia, Sfântul Chiriac, s-a nevoit gol, în munte, șaizeci de ani. La moaștele acestui pustnic s-a închinat Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, după cum mărturisește în cartea „Viața și petrecerea sfinților”: „Eu, nevrednicul vlădica Dosoftei, m-am învrednicit să mă închin la moaștele celui dintâi între sfinți, Părintele Chiriac, care s-a nevoit în peșteră în Muntele Bisericani vreme de șaizeci de ani, ajungând la măsura lui Onufrie cel Mare”.