Mereu să păstrezi în sufletul tău starea de pocăinţă şi plânsul. Dă-ţi seama chiar şi de cele mai mici slăbiciuni ale tale şi războieşte-le. Dacă eşti nepăsător pentru căderile şi păcatele mici să fii sigur că nepăsător te vei arăta şi în faţa celor mari. Din cel mai trecător şi mai fragil gând se va naşte cândva cel mai grav păcat.

Începutul mântuirii este începutul pocăinţei. Începutul pocăinţei este depărtarea de păcat. Începutul depărtării de păcat este buna intenţie. Buna intenţie naşte nevoinţele. Nevoinţele nasc virtuţile. Virtuţile nasc lucrarea duhovnicească. În fine, lucrarea duhovnicească, când este continuă şi stăruitoare , statorniceşte virtutea în suflet şi o face stare firească a acestuia. Când ajungi pe această ultimă treaptă, puţin te desparte de pipăirea lui Dumnezeu.

Ascultă cu multă luare aminte cum defineşte Sfântul Ioan Scărarul adevărata pocăinţă: pocăinţa înseamnă înnoirea botezului. Pocăinţa înseamnă pactul cu Dumnezeu pentru o viaţă nouă. Pocăinţa înseamnă depărtarea definitivă de păcat. Pocăinţa înseamnă zdrobire adâncă a inimii şi smerenie. Pocăinţa înseamnă despărţirea totală de orice plăcere trupească. Pocăinţa înseamnă neîncetata osândire de sine. Pocăinţa înseamnă nepăsare pentru toate şi interes doar pentru mîntuirea sufletului. Pocăinţa înseamnă lucrarea virtuţilor care corespund cu păcatele savârşite înainte. Pocăinţa înseamnă curăţirea conştiinţei întunecate. Pocăinţa înseamnă răbdaarea de voie a tuturor necazurilor venite de la oameni şi de la diavoli. Pocăinţa înseamnă autopedepsirea şi chinuirea continuă a trupului. Pocăinţa înseamnă arderea păcatelor cu focul netrupeştei şi înlăcrimatei rugăciuni.

Citeşte şi:  Din pricina păcatului, omul piere fără contenire şi are nevoie de un Mântuitor statornic, de fiecare zi

Toate acestea alcătuiesc adevărata pocăinţă. Sunt însă şi însuşirile pocăinţei tale?

Lumea aceasta care L-a uitat pe Dumnezeu, nu este decât valea plângerii şi labirintul păcatului. Nu are nimic bun, nimic de lăudat. Pretutindeni împărăţesc păcatul, fărădelegea, apostazia; dar şi inevitabilele lor urmări: durerea, întristarea, suspinul. ’’Tot capul vă e numai răni, inima toată-i năpădită de întristare. De la picioare până la cap, nimic în ele nu e neatins… şi nici oblojeli, nici feşi, nici untdelemn, nimic care să le vindece’’ (Isaia 1, 5-6). De aceea tu, frate, varsă-ţi pâraiele de lacrimi de-a lungul zilei şi al nopţii!; să nu te dai odihnei, iar lumina din ochii tăi să nu-şi oprească vocea!’’(Plângerile lui Ieremia 2, 18).

Citeşte şi:  Care sunt motivele pentru care ortodocşii cinstesc icoanele?

Toţi sfinţii au plâns şi au jelit mult, pocăindu-se pentru păcatele lor, deşi aveau mai puţine ca tine. ’’Pâine mi-au fost lacrimile, ziua şi noaptea’’, ’’şi băutura mea cu plângere mi-o amestecam’’(Psalmul 41, 4 şi 101, 10). Şi Domnul a plâns, nu pentru că avea nevoie de lacrimile pocăinţei, ci ca să jelească nepocăinţa şi inima întărită a oamenilor: ’’Şi când S-a apropiat şi a văzut cetatea (Ierusalimul), a plâns pentru ea,zicând: ’’Dacă cel puţin acum, în această zi a ta, ai fi cunoscut şi tu cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum s-au ascuns de ochii tăi’’(Luca 19, 41-42).

Cum să nu plângi când viaţa îţi este plină de încercări, tristeţi, dureri şi necazuri? Cum să nu plângi când şi viaţa de dincolo, cea veşnică, eşti în primejdie de a o pierde? Aceasta va fi cea mai mare nenorocire. Nimeni nu ştie ce ţi se va întâmpla acolo. Nici o veste, nici o înştiinţare… Moartea va veni ca un fur, îţi va despărţi sufletul de trup şi va urma înfricoşătoarea trecere prin vămile duhurilor viclene. O, ce ceas va fi acela! Sufletul va merge acolo unde n-a fost niciodată. Va vedea ceea ce n-a văzut nicicând. Va auzi ce n-a mai auzit.

Citeşte şi:  Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Pocăința - Ușa mântuirii

Aşadar, plângi! Pocăieşte-te şi adu-I Domnului lacrimile tale ca pe un mir al căinţei. Lacrima curăţeşte sufletul şi-l spală de orice pată, lustruieşte conştiinţa, luminează mintea, sparge legăturile patimilor, rupe peceţile păcatului.

Plângi şi jeleşte cu pocăinţă, ca să te speli de păcatele tale, ca să curăţeşti mizeria din sufletul tău, ca să te tămăduieşti de orbirea sufletească, ca să-l îneci în marea lacrimilor pe închipuitul prigonitor faraon, ca să stingi cu picăturile ochilor tăi flacăra gheenei şi să te învredniceşti de viaţa veşnică întru Domnul nostru Iisus Hristos.

(Extras din cartea Abecedar duhovnicesc)