După eliberarea oraşului Kerkira de sub asediul turcilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, pentru că eliberarea s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul ales de atunci Andrei Pizani, capitan-general al Korfului a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii menţionate mai sus, s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către Sfânt. Acela i-a răspuns că est un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru separat şi o liturghie latină şi Excelenţa Ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo.

Sfântul Ierarh Spiridon – izgonitor şi pedepsitor al ereticilor papistaşi, hulitorii Sfintei Treimi

Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcţie. Însă înainte de a pregăti materialul i s-a părut cuviincios să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau în grijă sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta.

Ei, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în nici un fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, fiind stăpânitorul suprem şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica Sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.

În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: De ce mă deranjezi şi de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei ? Să ştii că ceea ce ai stabilit să faci nu îţi este de folos. Făcându-se, aşadar, ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui şi i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopţii. Acela i-a răspuns că noi creştinii nu suntem datori, în nici un fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul a lucruri adevărate. Desigur că trebuie să te gândeşti, stăpâne, că acesta (visul) este o ispită clară a diavolului, pe care o trimite inamicul celor buni ca să se distreze şi să împiedice o lucrare atât de evlavioasă. Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniştit.

În noaptea următoare comandantul îl vede din nou în vis pe acelaşi monah că îl ameninţă în mod vehement, zicându-i: să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îţi va părea rău şi nu îţi va fi de nici un folos. Fiind înfricoşat şi înspăimântat comandantul de această hotărâre clară, nu a mai aşteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a arătat teama din inima lui şi i-a spus că este stăpânit de o aşa de mare frică încât nu îndrăzneşte să săvârşească această lucrare.

Atunci teologul, după cele înfăţişate de comandant, i-a spus cu glas hotărât: Stăpâne să ştii că dacă vei renunţa a săvârşi o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu vei apărea înaintea lumii gândind cum se cuvine, căci crezi în vise petrecute din conlucrarea diavolului. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte şi făcându-se zi (era 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica Sfântului închinându-se cu bucurie, însoţit fiind el de toţi slujitorii lui şi de vestitul Inzenieru, ca să măsoare locul în lungime, lăţime şi înălţime pentru construirea altarului lui. Atunci, cel mai bătrân dintre preoţi, Marinos Vulagaris Sakelarios (Μαρίνος Βούλγαρης Σακελλάριος) (fiind prezent şi protopopul care era atunci în funcţie, Spiridon Vulagareos) a stat înaintea comandantului şi cu voce smerită l-au rugat toţi să nu facă o astfel de inovaţie, căci poate nu fi fi plăcută Sfântului.

Însă acesta, auzind şi mâniindu-se, i-a ameninţat cu multă mânie că dacă nu ascultă de voia lui şi nu se liniştesc, îi va trimite în lanţuri la Veneţia, ca să îi arunce în închisoare şi să nu mai vadă deloc soarele. Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovaţie, ci să fac un altar, lucru care e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu. Deznădăjduiţi şi înfricoşaţi foarte de ameninţări, preoţii şi cei ce aveau grijă de sfintele moaşte şi ceilalţi ortodocşi, care nu erau puţini, s-au încredinţat puterii divine. şi deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, au făcut slujbă, vărsând lacrimi fierbinţi ca să împiedice planul cel rău al comandantului.

Pe la miezul nopţii, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meşterii să lucreze, iată au început tunete şi fulgere succesive. Atunci paznicul cazarmei Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului, l-a întrebat o dată şi încă o dată cine eşti tu ? şi unde te duci ? şi pentru că nu a primit nici un răspuns, a tras piedica armei sau a puştii ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: Eu sunt Spiridon. şi de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână şi l-a mutat în afara aşa-numitei Spianada a oraşului Kerkira, aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu puşca lui.

şi de îndată după aceasta a luat foc depozitul cazarmei Monezion şi această explozie a distrus toate clădirile care erau înlăuntrul Castelului şi palatul comandantului şi toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat, ca şi cum ar fi fost menite să săvârşească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetăţii, în groapa în care se scurg şi se usucă toate murdăriile toaletelor din oraş, având în mână ruşinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plăţii pentru sfatul lui cel bun şi pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci şi mulţi bărbaţi şi femei, din slujba comandantului şi din afara ei, cam 900 de suflete. În acelaşi timp s-au mai întâmplat încă două minuni înfricoşătoare.

Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în faţa (raclei) sfintelor moaşte, iar această candelă în aceeaşi noapte a căzut jos pe podea şi i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanţ foarte puternic, nici una din multele candele care erau atârnate acolo, nepăţind însă nimic. Se vede şi astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită astfel, ea a fost agăţată din nou mai târziu şi rămâne martor tăcut al întâmplării.

În al doilea rând: în acel ceas şi în clipa aceea (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăznet a lovit tabloul comandantului din Veneţia şi l-a ars cu totul, fără să păţească ceva rau vreun alt lucru din casă. Acest eveniment fraţii lui care erau acolo şi rudele lui şi ceilalţi latini laici şi clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuşi. Iar cel numit preveduros, adică episcopul latin şi alţi oameni bogaţi şi simplii cetăţeni, câţi locuiau în oraşul Kerkira (unde e şi palatul episcopului latin şi palatele multor altora), toţi aceştia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica Sfântului materialele adunate acolo, precum s-a menţionat înainte. şi celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care şi placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat cu cinstire în locul numit Dom, cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în aşa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e aşezată jos, pe o parte, până azi.

Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu glas puternic şi a vestit că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari şi înfricoşătoare şi cu uimire povestea întreaga întâmplare; latinii nesuportând ruşinea, după trei zile l-au trimis în Italia.

 Atât pentru ortodocşii care locuiesc în insula Korfu, cât şi în Insulele Korifon, adică în Kefalonia, Zakinth, Sfânta Mavra şi celelalte şi chiar şi pentru toţi locuitorii Epirului (ai Greciei continentale), care se învecinează cu această insulă (Korfu) nu avem nici o îndoială că toţi cunosc această minune şi convinşi întru totul că acea distrugere a cetăţii nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa Cerului. Toţi cred cu tărie aceasta şi o vestesc cu gura lor ortodocşilor străini care trec pe acolo şi conducându-i în Dom pentru istorisire, cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa aşezată acolo în altar.

Aşadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică minunea tuturor fraţilor noştri creştini, ci şi să dovedim că într-adevăr este minune şi cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocşii înşişi, care cu recunoştinţă şi cu suflet smerit vor să o accepte şi vor să preaslăvească pe Domnul ci pentru acei insolenţi care uşor se obrăznicesc şi se împotrivesc adevărului şi lucrărilor Sfântului Duh. Aşadar, este nevoie mai întâi să descriem, pe cât este posibil, teoretic, ce fel de minune este aceasta. Apoi, pentru o mai mare claritate a celor spuse, vrem să se publice şi planul acestor locuri, aşa cum se mai păstrează în amintirea noastră de când, datorită iubirii de învăţătură, când am trecut pe acolo, le-am văzut.

Oraşul insulei Kerkira localnicii îl numesc ţară; cu acest nume apare în principal oraşul cel mai important, deosebind-o de Varusia şi de Castelia, care se află în exteriorul ţării, de jur împrejurul ei. ţara, precum îi spun ei, în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice, precum o confirmă şi geograful Meletie. Se află în partea nordică, vis-a-vis de Epirul. În ea locuieşte majoritatea poporului, romei şi latini. Ceilalţi locuiesc în afara Varusiei, unde sunt două sate: Garitsa spre est şi Manduki spre vest. În ţară (χώρα) este şi biserica Sfântului (Spiridon) şi Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care aminteşte relatarea (minunii). Acolo se află şi biserica Răstignitului menţionată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre Spianada pe drumul principal al oraşului. Spianada se întinde în lungime pe o distanţă mare, de la est la vest. şi lăţimea ei este mare, întinzându-se de la casele ţării până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât nedenivelată şi de plată, încât aproape că reproduce o suprafaţa matematică. Aşadar, întreaga ţară este, aşa cum spuneam, înconjurată cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se află între insulă şi Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al ţării, adică în nord se află aproape de ţară un ostrov, din care se înalţă la o înălţime considerabilă două vârfuri şi se spune că de la aceste două vârfuri şi-a luat numele şi ţara şi insula întreagă – Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί). Acest ostrov nu este pustiu: este chiar un Castel foarte puternic şi cu mulţi locuitori. Castelul, în ceea ce priveşte vrăjmaşii pedeştri, are de jur-împrejur drept cel mai puternic zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmaşii de pe mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic şi foarte înalt. Castelul e numit de toţi Citadela, adică oraşul sau, ca să zicem mai corect, acropole, care în vreme de pericol este de necucerit. De aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri este depozitul întregii garnizoane Monezion şi de acolo se transmite în întreaga Kastelia şi în turnuri.

Poarta acestui depozit întotdeauna e păzită, zi şi noapte conform obiceiului european de un soldat anume, adică de un ostaş. Înăuntru este şi cartierul general, adică palatele comandantului şi ale multor altor ofiţeri. Aşadar, se află zidul ţării de zidul acropolei la o aruncătură de piatră. Între ele se află marea, care le şi desparte. În acropole oamenii intră şi ies pe un pod de lemn, pe care jos (n.n. – când e coborât) îl susţin nişte coloane construite, late cât este şi podul. Până la un anumit moment din noapte există permisiunea să intre şi să iasă oamenii, dintr-o parte în alta şi înapoi, după trebuinţa lor. Sosind  ora stabilită, să închid porţile acropolei şi ale ţării. Se închid, conform regulamentului şi obişnuinţei europene, astfel încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Având în vedere acestea, adică după ce am descris locurile şi precum se văd ele în plan, cine ar putea să găsească un piroman atât de curajos şi astfel să îndrăznească se numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoşătoare, pe care o înconjoară atâtea alte minuni, care o prezintă pretutindeni ca pe o acţiune înfricoşătoare a cerului ?

Cu toate acestea, să acceptăm pentru moment că din întâmplare şi nu din mânie divină a trăznit în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada ? Cum de şi-a părăsit postul şi nu şi-a făcut datoria, fapt de care depinde pedeapsa cu moartea, cine ar lipsi măcar pentru o clipă sau cu un pretext de la datoria lui ? Dar şi cum a fost posibil, de altfel, să se întâmple într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopţii, când porţile celor două castre erau închise de tot şi cu cea mai mare siguranţă ? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel acuzat ? Că pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu găurile din stânci vulcanice, atunci când sunt aruncate departe pietre mari. Chiar şi aşa, dar cum a rămas şi viu ? E aproape imposibil, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a pământului să poată să rămână viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de distanţă, care poate să fie mai mare de o milă şi să-şi poarte şi arma pe umăr, cum voia să se întâmple fără minune un astfel de lucru vrăjmaşului ?

De ce doar candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că ea era agăţată de un lanţ puternic, precum este şi se vede şi azi ? Cred că vrei pe ortodocşi prin aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă o astfel de calomnie amară nu este valabilă pentru toţi. Pentru că, mai întâi au văzut căzută candela în timpul utreniei şi, făcându-se ziuă, au aflat de moartea comandantului. şi apoi ce ar fi câştigat dacă ar fi aruncat jos candela, eu nu pot să înţeleg. În fine, ce altceva îţi rămâne să mai calomniezi? Îndrăzneşti să spui oare că şi incendierea tabloului comandantului din Veneţia s-a petrecut din întâmplare ? Însă cu adevărat o atâta obrăznicie şi ingratitudine respingătoare faţă de minuni atât de evidente cu nimic nu se deosebeşte de a spune că toate acestea sunt minciuni, chiar inexistente. Dar nu sunt minciuni. Explozia şi toate celelalte au avut loc cu siguranţă şi acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au şi văzut şi au trăit acele momente de groază. şi, după aceştia, aceste evenimente sunt confirmate de mărturia comună a insulelor în jur şi ale vecinilor din Epir.

Aşadar, fiind clar că a avut loc explozia şi toate celelalte, neapărat trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit lucrări ale puterii dumnezeieşti. Pentru că sunt aşa de multe, adică în primul rând explozia depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea candelei, în al patrulea rând incendierea tabloului din Veneţia, în acelaşi moment, în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de cele două grinzi, care erau aşezate în aşa fel încât să îi sugrume mortal gâtul din care ieşiseră acele ameninţări egoiste; în al şaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara oraşului în mocirlă de acolo unde dormea liniştit şi acoperit, în siguranţă în palatele domneşti. Zic toate acestea şi probabil şi multe altele că cine vrea să se prezinte atât de ilogic şi să susţină că au contribuit şi s-au petrecut astfel din întâmplare sau de la sine? Imposibil, e imposibil şi absurd ca toate acestea să se petreacă în una şi aceeaşi noapte. şi pentru că, aşa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar din întâmplare este imposibil să se fi întâmplat, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că toate au fost lucrări ale Atotputernicei drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în acelaşi timp, în locuri diferite, spre unul şi acelaşi scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, aşa cum nici nu a avut loc (n.n. – în cele din urmă).

Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur şi simplu mort sau din cauza zguduirii acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o bănuială mare că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă divină, căci nici cererile preoţilor nu le-a acceptat, ci i-a înfricoşat că îi va trimite în temniţe şi nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile Sfântului nu le-a crezut, ci a preferat sfatul răului lui sfătuitor şi pentru aceasta Spiridon marele făcător de minuni i-a luat viaţa, ca să nu pună în practică dorinţa lui cea rea ?

Da, cu siguranţă, pe bună dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare şi puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, care fiecare în parte este o mare minune, unde mai rămâne vreo îndoială că explozia şi prin urmare moartea comandantului a constituit într-adevăr o lucrare a mâniei divine ? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără nici un motiv şi numai cea a comandantului, nu alta ? Cum să nu fie minune a se uni două lemne lipsite de suflet în scopul de a sufoca pe General ? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara palatelor, în afara zidului în acea mocirlă foarte urât mirositoare? Cum să nu fie minune a lovi trăsnetul în aceeaşi clipă şi a arde tabloul lui, adică al comandantului, în Veneţia ? Da, cu siguranţă, toate acestea sunt minuni şi toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie şi care mă face să strig împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înţelepţit şi să spun: Binecuvântat e Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne şi există în veci şi trăieşte şi durează în vecii vecilor, aceasta în care am întreaga mea încredere şi deja trâmbiţez cântecul de biruinţă împotriva vrăjmaşilor adevărului e mutarea soldatului.

A ştiut cu siguranţă Sfântul Părinte că e posibil să se audă împotriva acestei minuni dumnezeieşti voci blasfemiatoare, de aceea înainte de toate celelalte el l-a mutat în afara Spianadei viu pe paznic ca să-l aibă apoi predicator foarte curajos şi cu glas foarte puternic al celor pe care le-a auzit, le-a văzut şi pe care el le-a păţit. Deci, spune tu, bunule ostaş, cine a dat foc depozitului ? Id San Spiridion ha fatto questo feribile Caso. (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru înfricoşător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că eu l-am văzut cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână etc, precum le-am spus în capitolul relatării minunii.

Alături de predica soldatului a mărturisit şi un conducător veneţian, care locuia în ţară. şi a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie afară pe terasa lui şi a văzut trei flăcări de foc, care au ieşit din clopotniţa bisericii Sfântului Spiridon şi a lovit exact în castel şi imediat a luat foc depozitul de muniţie şi a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate şi care astupă cu desăvârşire orice gură. şi el e mărturisit chiar şi de tăcerea şi reţinerea celorlalţi latini. Pentru că dacă nu erau convinşi de vestirea soldatului şi nu îi stăpânea o frică aşa de mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au luat din biserica Sfântului materialul adunat acolo şi nu au continuat spre a termina o astfel de lucrare, pe care ei o considerau şi o numeau preasfântă şi dumnezeiască ? Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul latin, ca şi cap al Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă, nu numai că nu au mai îndrăznit să facă aşa ceva însă le-au şi luat de acolo cu cea mai mare grabă. şi într-adevăr adevărul biruie peste toate. Aşa de bine au înţeles că a fost mânia Sfântului Spiridon încât nemaiputând suporta să o vestească cu toată îndrăzneala acel soldat latin, în cea mai mare grabă l-au scos de pe insulă şi l-au trimis în Italia.

Au înţeles-o şi au confirmat-o bine chiar şi rudele comandantului Andrei Pizani. Am cunoscut între locuitorii din Korfu un om amabil, bun şi creştin, pe nume Nikoleton, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând odată la Veneţia a mers şi în casa acelui comandant Andrei Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea şi în discuţie a venit vorba şi de numele Sfântului Spiridon. Si am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia faţă de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat şi s-a transformat într-o femeie mândră, plină de mânie şi de aversiune, pentru uciderea fratelui ei Andrei, faţă de persoana Sfântului. Astfel că nu numai prin minuni de netăgăduit, ci şi din partea vrăjmaşilor de neîmpăcat ai credinţei noastre ortodoxe, care au suferit o asemenea ruşine incomparabilă şi de nevindecat, prin toţi în orice caz s-a dovedit şi a dovedit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea minunatului şi minunatului Spiridon. 

fragment din cartea Judecata cerului a Sf Athanasie din Paros, contemporan cu evenimentele.