“Conştiinţa este o simţire a duhului omenesc, subţire, luminoasa, care deosebeşte binele de rău. Această simţire deosebeşte mai limpede binele de rău decât mintea.

Este mai greu să amagesti conştiinta decât mintea. Şi cu mintea amăgita, care e sprijinită de voia iubitoare de păcat, conştiinţa se razboieşte îndelung.

Conştiinţa este legea firească.

Conştiinţa l-a calauzit pe om pana la Legea scrisa. Omenirea cazuta si-a insusit treptat un fel nepotrivit de a gandi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine si rau: ratiunea cu nume mincinos a impartasit nedreptatea sa constiintei. Legea scrisa a devenit un lucru de neaparata trebuinta pentru calauzirea spre adevarata cunostinta de Dumnezeu si spre lucrarea bineplacuta Lui.

Invatatura lui Hristos, pecetluita de Sfantul Botez, tamaduieste constiinta de viclenia cu care a molipsit pacatul (Evr. X, 22). Dupa ce ni s-a inapoiat, lucrarea cea dreapta a constiintei e sprijinita si inaltata de urmarea invataturii lui Hristos.

Starea de sanatate a constiintei si lucrarea ei cea dreapta sunt cu putinta numai in sanul Bisericii Ortodoxe, fiindca orice gand nedrept primit de om are inraurire asupra constiintei, abatand-o de la lucrarea ei cea dreapta.

Pacatele de buna voie intuneca, inabusa, adorm constiinta.

Orice pacat necuratit prin pocainta lasa o intiparire vatamatoare in constiinta.

Viata pacatoasa indelungata, aleasa in chip liber, omoara oarecum.

A omori constiinta este, de fapt, cu neputinta. Ea il va insoti pe om pana la infricosatul judet al lui Hristos: acolo il va da in vileag pe cel ce nu a ascultat-o.

Dupa talcuirea Sfintilor Parinti, [parasul] omului pomenit in Evanghelie (Mt. V, 25) este constiinta. Intocmai: ea este un [paras; martor al acuzarii, n.n.] fiindca se impotriveste oricarei intreprinderi potrivnice Legii lui Dumnezeu pe care o facem.

Pastreaza pacea cu acest “paras” pe calea ta catre cer, in vremea vietii pamantesti, ca sa nu te parasca in vremea cand se va hotari soarta ta pentru vesnicie.

Spune Scriptura: Mantuieste din rele sufletul martorul credincios (Pilde XIV, 26). Martorul credincios este constiinta nespurcata: ea izbaveste sufletul ce ia aminte la sfaturile ei, de gresale pana va veni moartea si de muncile vesnice dupa moarte.

Precum taisul cutitului e ascutit de gresie, asa si constiinta e ascutita de Hristos: ea se lumineaza prin invatarea poruncilor evanghelice si se ascute prin plinirea lor.

Constiinta luminata si ascutita de Evanghelie arata omului, cu de-amanuntul si deslusit, toate gresalele lui, pana si cele mai marunte.

Nu fa silnicie [parasului] tau – constiinta: altminteri te vei lipsi de libertatea duhovniceasca; pacatul te va robi si te va lega. Se tanguie Proorocul, in numele Domnului, pentru cei ce isi calca in picioare constiinta, ce isi intind curse lorusi: Asuprit-a Efraim pe vrajmasul sau si a calcat judecata, ca a inceput a merge dupa desertaciuni (Osie V, 11).

Taisul constiintei e foarte gingas: el trebuie pazit mereu. El e pazit atunci cand omul plineste toate cerintele constiintei si spala calcarea fie din neputinta, fie din nepasare, a oricarei dintre aceste cerinte prin lacrimi de pocainta.

Sa nu socoti cu privire la nici un pacat ca e de mica insemnatate: orice pacat e o calcare a Legii lui Dumnezeu, impotrivire fata de voia lui Dumnezeu, calcare in picioare a constiintei.

De la parutele fleacuri, de la pacate neinsemnate la aratare, trecem treptat la caderi mari.

„Ce insemnatate are asta“. „Doar nu e un pacat mare!” „Ce, asta e pacat!?” „Asta nu e pacat!“. Astfel judeca cel nepasator fata de mantuirea sa atunci cand se hotaraste sa guste din roada pacatoasa oprita de Legea lui Dumnezeu. Intemeindu-se pe astfel de judecati neintemeiate, el nu conteneste a calca in picioare constiinta sa.

Taisul acesteia se toceste, lumina ei se innegureaza; in suflet se revarsa intunericul si frigul nepasarii si nesimtirii.

Nesimtirea devine in cele din urma starea obisnuita a sufletului. Sufletul este adesea multumit de ea; adesea o socoate stare placuta lui Dumnezeu, tihna a constiintei, in vreme ce ea este pierdere de catre suflet a simtirii pacatoseniei sale, pierdere a simtirii vietii harice, duhovnicesti, adormire si orbire a constiintei.

Intr-o astfel de stare de intunecare si nesimtire infricosata, feluritele pacate intra slobod in suflet, tocmindu-si in el barlog. Pacatele, invechindu-se in suflet, se preschimba in obiceiuri la fel de puternice ca si firea iar cateodata si mai puternice decat ea. Obiceiurile pacatoase se numesc patimi. Omul nu baga de seama asta si este ferecat din toate partile, pe nesimtite, in lanturile pacatului, intrand in robia lui. Cel care, trecand in chip statornic cu vederea instiintarile constiintei, se lasa a cadea in robia pacatului, numai cu foarte mare osteneala, cu impreuna lucrarea unui ajutor deosebit al lui Dumnezeu, poate sa rupa lanturile acestei robii, sa biruie patimile care s-au prefacut, parca, in insusiri ale firii.

Preaiubite frate! Cu toata luarea aminte si ravna de care esti in stare sa iti pazesti constiinta.

Pazeste-ti constiinta fata de Dumnezeu: plineste toate poruncile dumnezeiesti, atat cele invederate tuturor, cat si cele nestiute de nimeni, vazute si stiute numai de Dumnezeu si de constiinta ta.

Pazeste-ti constiinta fata de aproapele: nu te multumi doar cu o purtare parut buna fata de aproapele! Sa ceri de la tine insuti ca sa fie multumita si constiinta ta de aceasta purtare. Ea va fi multumita atunci cand nu doar faptele, ci si inima ta vor fi in privinta aproapelui asa cum porunceste Evanghelia.

Pazeste-ti constiinta fata de lucruri, indepartandu-te de ceea ce este de prisos, de lux, de nepasare, amintindu-ti ca toate lucrurile de care te folosesti sunt zidiri ale lui Dumnezeu, daruri date de Dumnezeu omului.

Pazeste-ti constiinta fata de tine insuti. Nu uita ca esti chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ca esti dator sa infatisezi acest chip, intru curatie si sfintenie, lui Dumnezeu Insusi.

Vai, vai! Vai si amar va fi daca Domnul nu va recunoaste chipul Sau, nu va gasi in el nici o asemanare cu Sine. El va rosti infricosata osanda: Nu va cunosc pe voi (Mt. XXV, 12). Chipul netrebnicit va fi aruncat in vapaia nestinsa a gheenei.

Nesfarsita bucurie va cuprinde acel suflet la care cautand Domnul, va recunoaste in el asemanarea cu Sine, va vedea in el frumusetea pe care El, in nesfarsita Sa bunatate, a impropriat-o lui atunci cand l-a zidit, pe care a refacut-o si a inmultit-o atunci cand l-a rascumparat, pe care i-a poruncit sa o pazeasca intreaga intru neprihanire prin indepartarea de tot pacatul, prin pazirea tuturor poruncilor evanghelice.

Netacutul, nepartinitorul paznic si aducator aminte al acestei indepartari si paziri e constiinta. Amin”.

Din Sfantul Ignatie Briancianinov, “Experiente ascetice’’