[…]Calea spre Dumnezeu este rugaciunea. Masurarea drumului strabatut se face dupa feluritele stari de rugaciune în care intra treptat cel ce se roaga asa cum trebuie si în chip statornic. Învata sa te rogi lui Dumnezeu asa cum trebuie. Dupa ce ai învatat sa te rogi cum trebuie, roaga-te mereu si lesne vei mosteni mântuirea. Mântuirea apare de la Dumnezeu la vremea ei, însotita de o vestire de netagaduit a inimii, celui ce se roaga asa cum trebuie si în chip statornic. Pentru ca rugaciunea sa fie fara greseala trebuie ca ea sa fie adusa dintr-o inima plina de saracie cu duhul, din inima înfrânta si smerita. Toate celelalte stari ai inimii, pâna la înnoirea ei de catre Duhul Sfânt, sa le socoti, cum si sunt ele cu adevarat, nepotrivite pacatosului care se pocaieste si îl roaga pe Dumnezeu pentru iertarea pacatelor sale si pentru slobozirea, ca dintr-o temnita si din obezi, din robia patimilor. […]
Când te trezesti din somn, primul tau gând sa fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu însasi începatura gândurilor tale, înca nepecetluita cu nici o întiparire desarta. Când mergi spre somn, când te pregatesti sa te cufunzi în acest chip al mortii, cele din urma gânduri ale tale sa fie la vesnicie si la Dumnezeu, Care împarateste în ea. Un înger i-a descoperit unui calugar sfânt urmatoarea rânduiala bine placuta lui Dumnezeu a gândurilor la rugaciune: „începutul rugaciunii se cuvine sa fie alcatuit din slavoslovirea lui Dumnezeu, din multumita adusa lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale cele fara de numar; dupa aceea, datori suntem sa aducem lui Dumnezeu marturisirea fara nici o fatarnicie a pacatelor noastre, cu duh înfrânt; iar în încheiere putem înfatisa Domnului, cu mare smerenie, totusi, cereri pentru nevoile noastre sufletesti si trupesti, lasând cu evlavie împlinirea sau neîmplinirea acestor cereri în seama voii Lui”.[…]
Rugaciunea este în sine, ca împreuna-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte înalt, adeseori cu mult mai înalt decât ceea ce cere omul, si Milostivul Dumnezeu, neîmplinind cererea omului, îl tine pe acesta la rugaciune ca sa n-o piarda, sa nu lase acest bun înalt al rugaciunii dupa primirea lucrului cerut, cu mult mai putin bun. Cererile a caror împlinire au urmari vatamatoare Dumnezeu nu le împlineste; El nu împlineste nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaînteleptelor si neurmatelor Sale judecati. Împotriva hotarârii lui Dumnezeu a cerut marele Moise, vazatorul de Dumnezeu, sa i se daruiasca a intra în pamântul fagaduintei, si n-a fost ascultat (Deut. 3,26); împotriva hotarârii lui Dumnezeu s-a rugat Sfântul David, înaripându-si rugaciunea prin postire, cenusa si lacrimi, pentru pastrarea vietii fiului sau bolnav si n-a fost ascultat (2 Împ. 12). Si tu, daca Dumnezeu nu împlineste cererea ta, pleaca-te cu evlavie înaintea voii Atotsfântului Dumnezeu, Care, din nepatrunse pricini, a lasat cererea ta neîmplinita. Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu bunuri pamântesti pentru îndestularea poftelor trupesti, Sfântul Apostol Iacov le vesteste: cereti si nu primiti fiindca rau cereti, ca întru dezmierdarile voastre sa cheltuiti (Iacov 4,2) […] Omul caută la față, iar Dumnezeu caută la inima (1 Împ. 16, 7); însa în om așezarea launtrica a inimii se potrivește mult cu atitudinea sa din afară. Drept aceea, atunci când stai la rugaciune dă trupului poziția cea mai evlavioasa cu putință. Stai, ca un osândit, cu capul plecat, fără a îndrazni sa privești la cer, cu mâinile lasate în jos sau împreunate la spate, ca si cum ar fi legate, asa cum sunt legati de obicei raufacatorii prinsi la locul faptei. Sunetul glasului tău sa fie sunet jalnic de tânguire, ca glasul unui om ranit de o armă ucigasa sau sfâsiat de o boală cumplită. […]
Daca te-ai hotarât să-i aduci lui Dumnezeu prinos de rugaciune, leapădă toate cugetarile si grijile lumești. Nu te îndeletnici cu gândurile care îti vor veni atunci, oricât îti vor parea de însemnate, stralucitoare, trebuincioase. Dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, iar cele trebuincioase pentru viata vremelnica vei reusi sa le dai la vremea potrivita. Nu este cu putinta să slujesti lui Dumnezeu cu rugaciunea si totodata sa-ti umpli mintea cu gânduri si griji laturalnice. […] Iertarea tuturor greselilor aproapelui, a tuturor, pâna la una, chiar si a celor mai grele, este conditia de neînlaturat a reusitei la rugaciune. Si când stati de va rugati, porunceste Mântuitorul, iertati tot ce aveti împotriva cuiva, ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua gresalele voastre; iar daca voi nu veti ierta, nici Tatal vostru Cel din ceruri nu va va ier ta voua gresalele voastre (Mc 11,25-26). „Rugaciunea celor ce pomenesc răul e ca semănatul pe piatra”, a zis Preacuviosul Isaac Sirul. […] Cantitatea rugaciunii se hotărăște pentru fiecare în parte dupa felul lui de viata si masura puterilor sale sufletești si trupești. Cei doi bănuți ai văduvei, aduși de către ea în templu și care alcătuiau toată averea ei, s-au aratat în cumpănă Dreptului Judecator mai mari decât prinoasele însemnate aduse de bogati din prisosurile lor. Așa sa judeci si cu privire la rugaciune: cantitatea ei sa ți-o stabilesti după puterile tale, amintindu-ti înțeleapta povață a marelui povățuitor al monahismului: „De silesti trupul tau neputincios la fapte ce întrec puterile lui, prin asta bagi în sufletul tau întunecare si îi aduci tulburare, iar nu folos”. De la o constitutie sanatoasa si viguroasa se cere rugaciune pe potriva. „Toata rugaciunea în care trupul nu se osteneste, iar inima nu vine la strapungere, a zis acelasi mare Parinte, se socoate ca roada necoapta, fiindca aceasta rugaciune e fara suflet”. Când esti prins cu datoriile mirenesti sau, daca esti monah, cu ascultarile si nu-ti este cu putinta sa-ti faci timp cât ai vrea pentru rugaciune, oricât ti-ai dori-o, nu te tulbura: slujirea legluita si facuta în conglasuire cu constiinta îl pregateste pe om pentru rugaciunea cea cu deadinsul si înlocuieste cantitatea prin calitate. Nimic nu ajuta sporirea în rugaciune, cum o ajuta constiinta împacata, prin faptuirea cea placuta lui Dumnezeu. […]
Sufletul rugaciunii este luarea-aminte. Trupul fara suflet e mort, iar rugaciunea fara luare-aminte e, asijderea, moarta. Fara luare-aminte, rugaciunea rostita se preface în vorbire desarta, iar cel ce se roaga astfel se numara cu cei e iau numele Lui Dumnezeu în desert. Cuvintele rugaciunii sa le rostesti fara grabire; nu îngadui mintii sa rataceasca peste tot, ci zavoraste-o în cuvintele rugaciunii. Strâmta si mâhnicioasa este aceasta cale pentru minte, ce s-a obisnuit sa vagabondeze slobod prin lume; însa aceasta cale duce la luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunatate a luarii-aminte, acela va iubi sa-si strâmtoreze mintea pe calea care duce la fericita luare-aminte.
Luarea-aminte este cel dintâi dar al harului dumnezeiesc, trimis de sus celui care se osteneste si cu rabdare patimeste în nevointa rugaciunii. Haricei luari-aminte trebuie sa-i premearga silinta omului spre luarea-aminte: aceasta din urma trebuie sa fie martorul lucrator al nemincinoasei dorinte de a o primi pe cea dintâi. Luarea-aminte a omului este înviforata de gânduri si visari, se clatina din pricina lor; luarea-aminte harica e neclintita si plina de tarie. Nu-ti îngadui sa te împrastii cu gândurile la rugaciune, sa urasti visarea, sa lepezi grijile cu puterea credintei, sa bati în inima cu frica de Dumnezeu, si lesne vei deprinde luarea-aminte. Mintea care se roaga trebuie sa se afle în stare de adevar deplin. Visarea, oricât ar fi de ademenitoare si frumoasa la aratare, pentru simplul fapt ca e o alcatuire proprie si samavolnica (arbitrara) a mintii, scoate mintea din starea de adevar dumnezeiesc, o aduce în starea de amagire de sine si înselare, drept care si trebuie lepadata la rugaciune. În vremea rugaciunii, mintea trebuie sa o avem si cu toata osârdia sa o pazim fara închipuiri, lepadând toate chipurile care ni se zugravesc în ea prin virtutea închipuirii: fiindca la rugaciune mintea sta înaintea Dumnezeului Nevazut, Care nu poate fi închipuit în nici un chip material. Chipurile, daca mintea le va îngadui la rugaciune, se vor face un val, un zid de nepatruns între minte si Dumnezeu. „Cei ce nu vad nimic în rugaciunile lor îl vad pe Dumnezeu”, a grait Sfântul Meletie Marturisitorul.
Daca în vremea rugaciunii tale ti se înfatiseaza în chip simtit sau se zugraveste în tine de la sine, în chip gândit, chipul tui Hristos sau vreunui înger sau vreunui sfânt, într-un cuvânt, orisice fel de chip, nicicum sa nu iei aceasta aratare drept adevarata, nu o baga de loc în seama, nu sta de vorba cu ea. Altminteri, negresit te vei supune unei înselari si foarte puternice vatamari sufletesti, precum s-a si întâmplat cu multi. Mai înainte de a fi înnoit de catre Sfântul Duh, omul nu e în stare sa aiba împartasire cu duhurile sfinte. Aflându-se înca în tarâmul duhurilor cazute, în robia lor, nu e în stare sa le vada decât pe ele, si acestea, vazând la om înalta parere despre sine si amagire de sine i se arata în chip de îngeri luminati, în chipul lui Hristos Însusi, pentru a pierde sufletul lui. Sfintele icoane sunt primite de catre Biserica pentru încalzirea amintirilor si simtamintelor evlavioase, iar nicidecum pentru întarâtarea închipuirii. Stând înaintea icoanei Mântuitorului, sa stai ca înaintea Domnului lisus Hristos însusi, Care e pretutindeni fiitor dupa dumnezeire, si prin icoana Sa este de fata în acel loc unde se afla ea. Stând înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, sa stai ca înaintea însasi Sfintei Fecioare, dar mintea ta pastreaz-o fara chipuri: este o mare deosebire între a fi în prezenta Domnului si înaintea Lui si a ti-L închipui pe Domnul. Simtamântul ca Domnul este de fata aduce în inima frica, mântuitoare, baga în ea mântuitorul simtamânt al evlaviei, iar închipuirea Domnului si a Sfintilor împartaseste mintii o anumita materialitate, o aduce în mincinoasa si trufasa parere de sine, aduce sufletul într-o stare mincinoasa, în starea amagirii de sine. Înalta stare este a simti ca Dumnezeu e de fata! Ea înfrâneaza mintea de la împreuna-vorbirile cu gândurile straine care uneltesc împotriva rugaciunii; ea îi aduce omului din belsug simtirea nimicniciei sale; ea îl face pe om priveghetor asupra-si, pazindu-l de greseli, chiar si de cele mai marunte. Simtirea ca Dumnezeu este de fata se dobândeste prin rugaciune cu luare-aminte. Mult ajuta la dobândirea ei si starea cu evlavie înaintea sfintelor icoane. Cuvintele rugaciunii, însufletite de luarea-aminte, patrund adânc în suflet, strapung, ca sa zic asa, inima, si nasc în ea strapungerea. Cuvintele rugaciunii savârsite cu împrastiere se ating de suflet numai pe deasupra, fara a lasa în ele nici o întiparire. […]
În nevoitorul rugaciunii, sporirea în rugaciune începe sa se arate printr-o osebita lucrare a luarii-aminte: din vreme în vreme, aceasta cuprinde fara veste mintea, închizând-o în cuvintele rugaciunii. Dupa aceea, ea se face mult mai statornica si mai dainuitoare: mintea se lipeste, parca, de cuvintele rugaciunii, este trasa de ele spre unirea cu inima. În cele din urma, cu luarea-aminte se uneste pe neasteptate strapungerea, si îl face pe om biserica a rugaciunii, biserica a lui Dumnezeu. […] Simtamintele nascute prin rugaciune si pocainta sunt: usurarea constiintei, pacea sufleteasca, împacarea cu aproapele si cu împrejurarile vietii, mila si împreuna-patimirea fata omenire, înfrânarea de la patimi, raceala fata de lume, supunerea fata de Dumnezeu, puterea în lupta cu gândurile si înclinarile pacatoase. Sa te multumesti cu aceste simtiri în care gusti, totusi, nadejdea mântuirii. Nu cauta mai înainte de vreme înalte stari duhovnicesti si extaze în rugaciune. Acestea nu sunt deloc asa cum se înfatiseaza închipuirii noastre: lucrarea Sfântului Duh, din care apar înaltele stari ale rugaciunii, sunt ne-ajunse pentru mintea trupeasca. Învata-te sa te rogi din tot cugetul tau, din tot sufletul tau, din toata vârtutea ta. Vei întreba: „Cum adica?” Aceasta nu o poti afla decât încercând. Sileste-te sa te îndeletnicesti necontenit cu rugaciunea întru luare-aminte: rugaciunea întru luare-aminte îti va raspunde la întrebare prin fericita cunoastere din cercare. […]