Cel care cauta în rugaciunea sa bunuri stricacioase pamântesti stârneste împotriva-i nemultumirea împaratului Ceresc. Îngerii si arhanghelii, aceste capetenii ale Lui, cauta spre tine în vremea rugaciunii tale, sa vada ce vei cere de la Dumnezeu. Ei se minuneaza si se bucura când vad pe cel pamântesc ca paraseste pamântul si aduce prinos de cerere pentru primirea uneia dintre bunatatile ceresti; dimpotriva, se supara pe cel ce trece cu vederea cele ceresti si cere lucruri de ale sale, pamântesti si stricacioase. […] Multa vorbarie (Mt. 6,7,8), osândita de Domnul în rugaciunile pagânilor, sta în numeroasele cereri de bunatati vremelnice care umplu rugaciunile pagânilor, în acea împletire ritoriceasca în care sunt înfatisate ele, de parca podoabele retorice, sonoritatea materiala si puterea stilului L-ar putea înrâuri pe Dumnezeu asa cum înrâuresc auzul si nervii oamenilor trupesti. Osândind aceasta multa vorbarie, Domnul n-a osândit nicicum rugaciunile prelungite, asa cum li s-a parut unor eretici: El însusi a sfintit rugaciunea prelungita, ramânând timp îndelung la rugaciune. Si a petrecut noaptea în rugaciune catre Dumnezeu (Lc 6,12), istoriseste despre Domnul Evanghelia. Lungimea rugaciunii la placutii lui Dumnezeu vine nu din multa vorbarie, ci din belsugul simtamintelor duhovnicesti care apar în ei la vremea rugaciunii. Prin îmbelsugarea si puterea acestor simtaminte se desfiinteaza, ca sa zic asa, timpul, prefacându-se în vesnicie pentru sfintii lui Dumnezeu. Atunci când lucratorul rugaciunii ajunge la sporire în fericita sa nevointa, felurimea gândurilor din psalmi si din alte rugaciuni devine nepotrivita cu asezarea lor launtrica. Rugaciunea vamesului si alte rugaciuni foarte scurte rostesc cel mai bine nerostita, cuprinzatoarea dorinta a inimii, si placutii lui Dumnezeu au petrecut adeseori în astfel de rugaciune multe ceasuri, zile si ani, fara a simti nevoie de felurime a gândurilor pentru rugaciunea lor puternica si concentrata. Rugaciunile alcatuite de eretici sunt foarte asemanatoare cu rugaciunile pagânilor: în ele e multa vorbarie; în ele este frumusetea pamânteasca a cuvântului; în ele e înfierbântarea sângelui; în ele nu e pocainta îndestulatoare; în ele este nazuinta catre nunta Mielului de-a dreptul din casa de desfrânare a patimilor; în ele este amagire de sine. Ele sunt straine de Duhul Sfânt: adie din ele suflarea molipsitoare a duhului întunecat, a duhului viclean, a duhului minciunii si pierzarii. […]
Recunoasterea propriei pacatosenii, a propriei neputinte, a propriei nimicnicii este conditia de neînlaturat pentru ca Dumnezeu sa primeasca si sa asculte cu milostivire rugaciunea. Toti sfintii au pus la temelia rugaciunii recunoasterea si marturisirea pacatoseniei lor si a pacatoseniei întregii omeniri. Sfintenia omului atârna de recunoasterea si marturisirea acestei pacatosenii. Cel ce daruieste oamenilor sfintenie pentru pocainta lor a grait: Nu am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi ia pocainta (Mt.. 9,13). Tu, care voiesti sa te îndeletnicesti cu nevointa rugaciunii! Mai înainte de a purcede la aceasta nevointa, sileste-te sa ierti pe oricine te-a amarât, te-a clevetit, te-a batjocorit, pe oricine ti-a pricinuit vreun rau, oricare ar fi acest rau. Cel înaintea Caruia voiesti sa stai prin rugaciune a poruncit: De vei aduce darul rugaciunii tale la altarul cel de sus al Împaratului împaratilor, si acolo îti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva împotriva ta, lasa acolo darul tau înaintea altarului si mergi mai întâi de te împaca cu fratele tau, si atunci venind adu darul tau (Mt. 5,23-24). […] Daca rabzi saracie, ori te strâmtoreaza împrejurari mâhnicioase, ori unelteste împotriva ta si te prigoneste vrajmasul tau, nu lua aminte, pentru ca la rugaciune luarea ta aminte sa nu fie clintita de nici o împrastiere, de nici o tulburare; nu lua aminte la amintirile si gândurile care ti se înfatiseaza, privitoare la saracia ta, la împrejurarile grele în care te afli, la vrajmasul tau. Cel sub a Carui deplina stapânire va aflati si tu, si împrejurarile în care te afli, si vrajmasul tau, graieste catre cei preaiubiti ai Sai: Sa nu se tulbure inima voastra; credeti în Dumnezeu, si în Mine credeti (In.14, 1).[…]
Nu admira natura vazuta, nu te lasa prins de contemplarea frumusetilor ei; nu pierde vremea atât de pretioasa si puterile sufletului cu dobândirea cunostintelor aduse de stiintele lumesti. Atât puterile, cât si timpul sa le întrebuintezi pentru dobândirea rugaciunii care savârseste sfânta slujba în camara ta cea launtrica. Acolo, în tine însuti, rugaciunea îti va descoperi o priveliste care va atrage întreaga ta luare-aminte: ea îti va aduce cunostinte pe care lumea nu poate sa le încapa si de care nici nu are habar. Acolo, în adâncul inimii, vei vedea caderea omenirii, vei vedea sufletul tau omorât de pacat, vei vedea mormântul, vei vedea iadul, vei vedea demonii, vei vedea legaturile si obezile, vei vedea sabia de foc a heruvimului care strajuieste calea spre viata vesnica, care îngradeste omului intrarea în locasul raiului vei vedea multe alte taine ascunse de lume si de fiii lumii. Când ti se va descoperi aceasta priveliste, privirile tale se vor lipi de ea; te vei raci fata de toate cele vremelnice si stricacioase, care ti-au fost pe plac pâna în ceasul acela.[…]
Demonii le insufla oamenilor sa se osteasca împotriva lucratorului rugaciunii, sa-l osândeasca pentru ciudatenia purtarii sale, pentru putinatatea faptelor lui folositoare, sa-i scoata vina ca e lenes, fatarnic si face pe sfântul, sa puna pe seama lui gânduri rele si viclene, fapte stricate, sa strice si sa tulbure linistirea lui, sa-l sileasca la îndeletniciri potrivinice vietuirii lui, tovarase cu abaterea mintii de la rugaciune, cu împrastierea, cu stricarea pacii sufletesti. Cunoscând pricina începatoare a acestor ispite, sa ne rugam, precum ne porunceste Evanghelia si ne predanisesc Sfintii Parinti, pentru cei de aproape ai nostri, care pacatuiesc întru necunostinta si din îndemn strain; maiestriile demonilor le va strica Dumnezeu.
Ispitindu-ne din afara, demonii se tin de ticalosii si înlauntrut nostru. Când ne departam în însingurare si începem a ne îndeletnici cu rugaciunea, stârnesc în noi felurite dorinte pacatoase pe care nu le simteam mai înainte, învaluiesc inima noastra cu nenumarate gânduri si visari pacatoase, care pâna atunci nu se aratasera niciodata mintii noastre si fac acestea cu scopul ca noi, adusi într-o stare de nedumerire si descurajare si nevazând nici un folos de la nevointa rugaciunii si de la însingurare, sa ne lasam de ele. Aceasta lucrare a demonilor se înfatiseaza nevoitorilor noi în nevointa ca o lucrare a sufletului lor: vrajmasii nostri cei nevazuti si vicleni, savârsindu-si faradelegile, vor totodata sa se ascunda, ca omul sa nu poata iesi din cursele pe care ei i le-au întins, sa mearga la destramare launtrica si la pierzanie sigura.
Dat fiind ca pentru demoni este un lucru foarte însemnat sa se ascunda de om, pentru om este un lucru foarte însemnat sa înteleaga ca ei sunt lucratorii începatori ai pacatului, izvorul ispitelor noastre, si nicidecum cei de aproape ai nostri, nici noi, atunci când ne petrecem viata slujind lui Dumnezeu, si nici vreo oarecare întâmplare. Privind cum lucreaza vrajmasii, ne deprindem treptat, sub calauzirea cuvântului lui Dumnezeu, sa priveghem cu trezvie asupra lor si asupra noastra si sa ne împotrivim lor cu tarie. Smeriti-va, ne povatuieste Apostolul verhovnic, sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca sa va înalte pe voi la vremea potrivita, toata grija aruncând spre Dânsul, ca El Se îngrijeste pentru voi. Fiti treji, privegheati, ca vrajmasul vostru, diavolul, umbla ca un leu racnind, cautând pe cine sa înghita: caruia stati împotriva întariti fiind prin credinta (I Pt. 5,6-9). […]
Este de neaparata trebuinta ca mai întâi sa ne desfacem de avutia materiala, sa ne despartim de lume, sa ne lepadam de ea: numai dupa savârsirea acestei lepadari poate crestinul sa-si vada launtrica înrobire si temnita, launtricele legaturi si rani, launtrica omorâre a sufletului Lupta cu moartea care traieste în inima, savârsita prin rugaciune, sub calauzirea Cuvântului lui Dumnezeu, e rastignire, este pieire a sufletului pentru mântuirea sufletului (Mc. 8,35). […] Cel ce împreuneaza rugaciunea cu plânsul se nevoieste dupa rânduiala aratata de însusi Dumnezeu, se nevoieste dupa cuviinta, în chip legiuit. La vremea sa, el va da roada îmbelsugata: bucuria mântuirii neîndoielnice. Cel ce a înstrainat plânsul de rugaciunea sa se osteneste împotriva rânduielii lasate de Dumnezeu si nu va culege nici un fel de roade sau, mai bine zis, va culege spinii parerii de sine, amagirii de sine, pierzarii. Fratilor! Sa nu ne îngaduim a ne amagi cu gândul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzator; sa nu ne repezim a cauta desfatari în rugaciunea noastra! Nu este data pacatosilor desfatarea harica; acestora li se cuvine plânsul: pe acesta sa-l cautam cu toata osârdia, sa cautam aceasta comoara, cheia tuturor comorilor duhovnicesti. Cel ce nu are plâns se afla într-o stare mincinoasa: el este înselat de trufia sa. Sfintii Parinti numesc plânsul „calauza în nevointa duhovniceasca”. El trebuie sa mearga înaintea tuturor cugetarilor noastre evlavioase, sa le îndrepteze spre telul cel adevarat. Cugetarea care nu este patrunsa si calauzita de plâns este o cugetare ratacita. […] Este cu neputinta, baga de seama Sfântul Ioan Scararul, ca cel ce doreste sa învete a se ruga sa poata învata asta numai din vorbe. Dascalii ei sunt cercarea (experienta) si plânsul. În strapungerea si smerirea duhului sa începem nevointa rugaciunii, sa intram sub acoperamântul plânsului: Dumnezeu Însusi, Care da rugaciune celui ce se roaga (1 Împ. 2,9), se va face noua Dascal al rugaciunii. […]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol 1, Editura Sofia, Bucuresti, 2000