„Ingerul cazut a observat ca ispitele evidente, grosiere si violente ii insufla omului un zel puternic si un mare curaj pentru a se lupta cu ele. Pentru a ramane ascuns, le va inlocui pe acestea cu ispite mai usoare, dar foarte subtile, si de o extrema eficacitate. Ele nu provoaca zel in inimile noastre, ele nu declanseaza o lupta spirituala, dar te tin intr-un fel de letargie si arunca duhul nostru in stare de espectativa. Ele te coplesesc si in mod progresiv iti epuizeaza puterile psihice, te arunca in plictiseala si in inactivitate; ele te ruineaza si fac din tine o tinta a patimilor, ca urmare a slabanogirii, plictiselii si inactivitatii.

Sfântul Ignatie Briancianinov: Trairea vietii dupa Dumnezeu va deveni foarte dificila din cauza apostaziei generalizate

Viclenia diavolului si greutatea luptei pe care o duce el astazi cu calugarii au fost descoperite mai dinainte de catre Dumnezeu. Dumnezeu ii incununeaza pe luptatorii de astazi ca si pe cei de demult, desi nevointele acelora, in mod aparent, erau mai mari decat ale acestora. Sa ne pazim dar sa nu ajungem in istovire, in plictiseala si in lenevire! Sa ne mobilizam toate puterile si toata atentia pentru a pazi poruncile Evangheliei. Implinindu-le vom descoperi nenumaratele curse ale vrajmasului si viclenia cu care el le combina si le pune in lucrare. Vom vedea ca necazurile si ispitele de astazi, usoare in aparenta, tind, ca si cele de odinioara, sa-l indeparteze pe om de Hristos, sa distruga din lume adevaratul crestinism, nelasand sa dainuiasca decat forma exterioara, cu care sa-i insele mai usor pe oameni. Vom vedea ca ispitele usoare pe care satan le pune in lucrare cu o rautate infernala actioneaza mult mai eficient decat ispitele violente, sigure, vazute si directe.

Motivul principal pentru care necazurile sunt atat de chinuitoare pentru calugarii de astazi tine de monahismul insusi, si sta inainte de toate in lipsa de formare duhovniceasca. Aceasta lipsa, greu de depistat, trebuie considerata ca cea mai mare nenorocire. Calugarul n-o poate sesiza imediat. Incepatorul, plin de zel pentru nevointa si mai putin pentru cunostinte duhovnicesti, se multumeste de obicei cu educatia pe care o gaseste in manastire sau care vine de la sine. Mult mai tarziu, dupa un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi si al scrierilor patristice, ascetii (si dintre ei un numar mic) devin constienti incet, incet, ca este de neaparata trebuinta o formare duhovniceasca pentru a inainta in viata calugareasca; ca formarea intelectuala, oricat de bogata si splendida ar fi in aparenta, si ori de ce apreciere s-ar bucura in lumea aceasta lovita de orbire, ramane intunecata si-i atrage in tenebre, in locasul spiritelor cazute, pe cei ce i se dedica ei.

O formare duhovniceasca intemeiata pe cuvantul lui Dumnezeu, asa cum il gasesti in carte, dar n-o primesti printr-o povatuire vie si orala, este singura calauza pe care o ai la indemana, si asa, prin forta lucrurilor, calugarul isi devine in mare masura propriul sau dascal. Acest mod de formare, cu tot folosul pe care-l poate aduce, este adesea insotit de greseli si abateri grave, consecinta inevitabila starii de ignoranta a celor supusi puterii patimilor. Un incepator, datorita necunoasterii si influentei ce o au patimile asupra lui, nu poate intelege corect Sfintele Scripturi, nici nu se poate tine cu statornicie de acestea. Traversand inot marea de pacate, adeseori ni se imputineaza fortele: epuizati, cadem si ne afundam in mare, riscand sa ne inecam.

Din pricina lipsei povatuitorilor duhovnicesti, a marilor traitori in Duh, datorita nenumaratelor pericole de care suntem inconjurati, ajungem intr-o stare de plans. Suntem disperati, ne-am ratacit si nu exista voce care sa se intoarca din ratacire: cartea ramane muta, spiritul cazut, dorind sa ne tine in eroare, ne face sa uitam chiar ca o asemenea carte exista. “Mantuieste-ma, Doamne!“, striga David care, in duh profetic, prevedea necazurile noastre si vorbea in numele celui ce doreste sa fie salvat, “ca a lipsit cel cuvios“. Nu mai exista mentor, sau povatuitor pnevmatofor, capabil sa ne arate fara greseala calea mantuirii, si caruia cel ce vrea mantuirea, sa i se incredinteze fara de nici o grija. “Ca s-a imputinat adevarul de la fiii oamenilor, desertaciuni a grait fiecare catre aproapele sau” (Ps. 11, 1-3) la indemnul unei intelepciuni profane capabile sa exagereze si sa intareasca erorile si nalucirile. Am devenit foarte vulnerabili, iar ocaziile de cadere s-au inmultit in jurul nostru si au capatat o putere enorma; ele sunt foarte diversificate si inselatoare pentru ochiul nostru sufletesc bolnav si pentru inima noastra, care atrasa de ele se indeparteaza de Dumnezeu.

Suntem atat de stapaniti de ispite incat am abandonat formarea noastra duhovniceasca intemeiata pe cuvantul lui Dumnezeu, si care este totusi singurul mijloc de salvare. Aceasta formare duhovniceasca cere sa duci o viata atenta, eliberata de distractii, dar vointa noastra pervertita cauta tocmai contrariul. Suntem porniti inspre castig material, inspre reusita in aceasta lume.

Dorim onoruri, dorim belsug si lux. Dorim distractii si partea noastra de placeri mondene. Pentru a dobandi toate acestea, noi suntem exclusiv preocupati de dezvoltarea naturii cazute. Am pierdut notiunea firii nascute din nou; poruncile Evangheliei le-am neglijat si le-am uitat; nevointa interioara ne este total necunoscuta, cea exterioara absorbindu-ne complet, cu scopul de a parea evlaviosi si sfinti in fata oamenilor si de a ne lua rasplata de la acestia. Am parasit calea mantuirii cea stramta si cu chinuri, si calatorim pe calea cea larga si usoara. “Mantuieste-ma Doamne ca a lipsit cel cuvios. Iata-ne pe noi (calugarii) mai mici decat toate neamurile, iata-ne astazi smeriti pentru tot pamantul, din pricina pacatelor noastre. Nu mai este nici capetenie, nici profet, nici rege“ pentru a ne calauzi in razboiul nevazut ochilor trupesti, “caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri” (Efeseni 6, 12).

“Vai lumii, din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina” (Matei 18, 7), a zis Domnul. Dumnezeu ingaduie uneori sa vina ispitele si dimpreuna cu ele suferintele pe care le provoaca, inspre sfarsitul veacurilor acestea vor fi atat de puternice si de numeroase incat “din pricina inmultirii faradelegii, iubirea multora se va raci” (Matei 24, 12). “Dar Fiul Omului cand va veni, va gasi, oare, credinta pe pamant?” (Luca 18, 8). Casa lui Israel – Biserica – va fi nimicita prin sabie, prin violenta aducatoare de moarte a patimilor, si va deveni pustie (Iez. 38, 8).

Viata dupa Dumnezeu va deveni foarte dificila. Si va fi asa pentru ca cel ce traieste in mijlocul ocaziilor de cadere, si care le are mereu sub ochi, nu se poate sa nu fie influentat de ele. Precum gheata isi pierde duritatea in contact cu caldura si se transforma in apa dulce, la fel inima nestapanita de bunavoie, daca este expusa la influenta ispitelor, chiar atunci cand este statornica, slabeste si sfarseste prin a se schimba. Trairea vietii dupa Dumnezeu va deveni foarte dificila din cauza apostaziei generalizate. Apostatii vor creste numeric prin faptul ca vor continua sa se numeasca crestini, si in aparenta se vor purta ca atare, si vor putea foarte usor sa-i persecute pe adevaratii crestini; acesti apostati ii vor inconjura pe crestinii adevarati cu nenumarate curse si punand la cale masinatii pentru a-i sminti din calea mantuirii si din dorinta de a-L sluji pe Dumnezeu, cum spune Sfantul Tihon de Voronej si Zadonsk.

Ei vor actiona impotriva slujitorilor lui Dumnezeu prin violenta puterii, prin calomnie, prin masinatii pline de rautate, prin tot felul de artificii si prin persecutii crude. Mantuitorul lumii, in timp ce era persecutat a gasit adapost intr-un sat obscur si indepartat, Nazaret, ascunzandu-se de Irod, de carturarii si fariseii, de preotii si arhiereii evrei care-L urau; la fel in vremurile de pe urma un adevarat calugar cu greu va gasi un loc retras si necunoscut, pentru a-I sluji lui Dumnezeu intr-o oarecare libertate si fara a se lasa antrenat de violenta apostatilor in slujba lui Satan. O, vremuri nenorocite! O, situatie dezastruoasa! O, disperare morala, mult mai mare decat catastrofele materiale si neinteleasa de catre oamenii senzuali! O, catastrofa care incepe in timp, dar nu se termina in timp, ci trece in eternitate! O, dezastrul dezastrelor cunoscut numai de catre adevaratii crestini si de catre adevaratii calugari, dar ignorat de catre cei pe care-i loveste si inghite.

Martori ai unei asemenea viziuni duhovnicesti, sa facem sa se inalte din mijlocul flacarilor ispitelor aceasta marturisire de credinta si acest cantec de lauda pe care l-au cantat cei trei tineri in cuptorul incins din Babilon. Si sa ne unim in dragoste cu toata umanitatea imprastiata pe fata pamantului si, in numele ei, fiindu-i reprezentanti in fata lui Dumnezeu, sa inaltam aceasta marturisire de credinta si doxologie, rugandu-ne cu umilinta pentru noi si pentru intreaga omenire:

“Binecuvantat esti, Doamne, Dumnezeul parintilor nostri, si laudat si preaslavit este numele Tau in veci. Ca drept esti in toate cate ai facut noua, si toate lucrurile Tale sunt adevarate, si drepte caile Tale si toate judecatile Tale adevarate. Tu ai dat hotarari drepte in toate relele ce ai facut sa vina asupra noastra si asupra cetatii celei sfinte a parintilor nostri, Ierusalimul; Ca in adevar si dreptate ai adus acestea peste noi din pricina pacatelor noastre. Ca am pacatuit, ca am facut faradelege, departandu-ne de la Tine. Si am gresit in toate, si poruncile Tale n-am ascultat, nici le-am pazit, nici le-am facut, dupa cum ne-ai poruncit noua, ca sa ne fie bine. Si cate ai adus si ai facut noua in dreapta judecata sunt. Tu ne-ai dat in mainile vrajmasilor nostri, oameni fara de lege si cei mai rai dintre nelegiuiti… Nu ne parasi pe noi pentru totdeauna, pentru numele Tau, si nu strica legamantul Tau. Si nu departa mila Ta de la noi… Ci cu sufletul zdrobit si cu duh umilit sa fim primiti de Tine… Sa nu ne rusinezi pe noi, ci fa cu noi dupa indurarea Ta si dupa multimea milei Tale. Si ne scoate pe noi dupa minunile Tale, si da marire numele Tau“.

(Cantarea celor trei tineri, cap. 1, 2-19)

Referitor la calugarii din veacul de pe urma, Sfintii Parinti ziceau:“in vremurile de pe urma, cei ce cu adevarat vor lucra pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu grija de oameni si nu vor face printre ei semne si minuni ca in vremea noastra, dar ei vor umbla pe calea cea stramta cu mare umilinta” (Sfantul Nifon al Constantinopolului).”

Sursa: Sfântul Ignatie Briancianinov, „Fărâmiturile ospățului”