“Dar ştiţi, iubiţilor, pentru ce vor să mă depună? Că n-am aşternut covoare, că nu m-am îmbrăcat în haine de mătase, că n-am îngăduit lăcomia lor la mâncare”.

1. Multe sunt valurile şi cumplită e furtuna! Dar nu mă tem! N-am să mă înec. Stau pe stâncă! Infurie-se marea! Stânca n-o poate clinti. Ridică-se valurile! Corabia lui Iisus nu poate s-o scufunde!

Spuneţi-mi, de cine să mă tem? De moarte? “Pentru mine viaţa este Hristos şi moartea câştig”. Imi spuneţi de surghiun? “Al Domnului este pământul şi plinirea lui!“. De confiscarea averilor? “Nimic n-am adus pe lume şi învederat este că nimic nu putem lua”. Cele înfricoşate ale lumii le dispreţuiesc cu uşurinţă, iar de cele bune ale lumii râd. Nu mă tem de sărăcie, nu doresc bogăţia. Nu mă tem de moarte, nu doresc să trăiesc decât pentru sporirea voastră duhovnicească. De aceea vă şi amintesc cele ce se întâmplă acum şi rog dragostea voastră să aibă încredere. Nimeni nu poate să ne despartă. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să despartă. Dacă a spus aceasta Dumnezeu despre femeie şi bărbat – “Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi cei doi un trup… Aşadar, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” -, deci, dacă nu poţi desface căsătoria, cu atât mai mult nu poţi desface Biserica lui Dumnezeu.

Ii duci război? Dar nu poţi vătăma pe Cel împotriva căruia lupţi. Pe mine mă faci strălucit, iar tu îţi sfărâmi puterea în luptă cu mine. “Greu îţi este să loveşti cu piciorul în bolduri”. Nu toceşti boldurile, ci-ţi însângerezi picioarele. Pentru că şi valurile nu sfărâmă stânca, ci ele sunt sfărâmate în spumă. Nimic nu-i mai puternic decât Biserica, omule! Pune capăt războiului, ca să nu ţi se pună capăt puterii tale. Nu te lua la luptă cu cerul. Dacă te războieşti cu un om, sau învingi sau eşti învins. Dar dacă te lupţi cu Biserica, e cu neputinţă să birui. Dumnezeu e mai puternic ca toţi. “Vrem oare să întărâtăm mânia lui Dumnezeu? Suntem oare noi mai tari decât El? Dumnezeu a întărit-o. Pentru ce încerci să o clatini? Nu-I cunoşti puterea? “El caută la pământ şi-l face de se cutremură”. Porunceşte, şi cele clătinate se întăresc. Dacă ţine în picioare un oraş cutremurat (este vorba de un cutremur, semn dumnezeiesc ce a marcat prima exilare a Sf. Ioan – n.n.), apoi cu mult mai mult va putea ţine în picioare Biserica. Biserica e mai puternică decât cerul. “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”.

– Care cuvinte?

– “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.

2. Dacă nu crezi în aceste cuvinte, crezi în fapte! Câţi tirani n-au vrut să biruie Biserica? Câte tingiri? Câte cuptoare? Câţi dinţi de fiare şi săbii n-au fost ascuţite? Şi n-au biruit! Unde sunt cei ce i-au dus război? Au amuţit şi au fost daţi uitării. Dar Biserica unde-i? Străluceşte mai mult decât soarele! Aceia s-au stins, iar Biserica e nemuritoare. Dacă n-au învins când creştinii erau puţini, cum vor putea învinge acum, când credinţa a umplut lumea?“Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Şi pe bună dreptate. Lui Dumnezeu îi e mai dragă Biserica decât cerul. N-a luat trupul cerului, ci trupul Bisericii. Cerul e pentru Biserică, nu Biserica pentru cer. Să nu vă tulbure, dar, deloc ceea ce se întâmplă. Dăruiţi-mi atât numai: credinţă neclintită.

Nu ştiţi, oare, că Petru a umblat pe apă, că îndoindu-se puţin era să se înece, nu din pricina firii nestatornice a apelor, ci din pricina slăbiciunii credinţei? Oare prin hotărâri omeneşti am venit aici? Oare m-a adus un om, că să mă doboare un om? nu spun aceasta cu trufie – Doamne fereşte! -, n-o spun ca să mă laud, ci pentru că vreau să întăresc sufletul vostru zdruncinat. Pentru că oraşul a rămas în picioare, diavolul a voit să cutremure Biserica. Spurcate şi prea spurcate diavole, n-ai biruit zidurile, şi te aştepţi să dărâmi Biserica? Biserica nu stă în ziduri! Biserica stă în mulţimea credincioşilor. Iată câţi stâlpi puternici, nu legaţi cu fier, ci întăriţi cu credinţa. Nu spun că sunt mai puternici decât focul pentru că sunt atât de mulţi, nu!Chiar de-ar fi numai unul, nu poţi birui Biserica! Ştii doar, ştii câte răni ţi-au dat mucenicii. Adeseori era adusă înaintea ta o fată fragedă, care nu ştia de nuntă; era mai moale ca ceara, şi a ajuns mai tare ca piatra. I-ai strujit coastele, dar nu i-ai luat credinţa. Firea trupului a slăbit, dar puterea credinţei n-a pierit. Trupul se mistuia, dar sufletul întinerea. Carnea se topea, dar rămânea evlavia; n-ai biruit, diavole, o femeie, şi te aştepţi să birui atâta popor? Nu auzi ce spune Domnul, că: “Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”? Nu este El oare de faţă aici, unde-i atâta popor întărit prin dragoste? El mi-e chezaş.

Nu mă încred în puterea mea. Am înscrisul Lui! Acela mi-e toiag, acela mi-e întărire, acela mi-e port neînvolburat. De s-ar tulbura lumea toată, eu am înscrisul. Pe el îl citesc. Cuvintele Lui îmi sunt zid şi întărire.

– Care sunt acestea?

– “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Hristos este cu mine, de cine să mă tem? Pot să se ridice împotriva mea valurile mării, pot să se ridice oceane, poate să se ridice mânia împăraţilor! Toate acestea-s pentru mine mai şubrede ca pânza de păianjen. Dacă n-ar fi dragostea voastră, nici azi n-aş voi să plec. Că eu totdeauna spun: “Doamne, facă-se voia Ta”. Nu ce vrea cutare sau cutare, ci ceea ce voieşti Tu, Doamne! Tu îmi eşti turn. Tu îmi eşti stâncă neclintită. Tu îmi eşti toiag puternic.De vrea Dumnezeu să se întâmple aceasta, să se întâmple! De vrea să fiu aici, îi mulţumesc. Oriunde ar vrea, îi mulţumesc.

3. Nimeni să nu vă tulbure. Stăruiţi în rugăciune. Multe a făcut diavolul ca să taie râvna voastră întru rugăciune. Dar n-a reuşit. Aţi ajuns mai râvnitori, mai înflăcăraţi. Mâine voi merge cu voi într-o procesiune. Unde sunt eu, sunteţi şi voi; unde sunteţi voi, sunt şi eu. Suntem un singur trup; nu se desparte trupul de cap, nici capul de trup. Suntem despărţiţi prin loc, dar uniţi prin dragoste, nici moartea nu ne poate despărţi. Că de moare trupul meu, trăieşte sufletul şi-şi aduce aminte de popor. Voi îmi sunteţi fii! Cum vă pot uita? Voi îmi sunteţi părinţi, voi îmi sunteţi viaţă, voi îmi sunteţi laudă.

De sporiţi voi, mă încununez eu. Viaţa mea îmi este o bogăţie ce stă în comoara voastră. De mii şi mii de ori sunt gata să mor pentru voi (şi cu aceasta nu vă fac un dar, ci vă plătesc o datorie, căci “păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi”), sunt gata să mor de mii şi mii de ori, să mi se taie capul de mii şi mii de ori. Moartea aceasta îmi e temei de nemurire, uneltirile acestea, pricină de întărire. Se unelteşte oare împotriva mea din pricina averilor, ca să mă întristez? Din pricina păcatelor, ca să sufăr? Nu! Ci pentru dragostea pe care v-o port. Pentru că fac totul pentru ca voi să rămâneţi la adăpost, ca să nu intre nimeni în turmă, ca să rămână întreagă turma. Pricina luptelor mi-e de-ajuns pentru cunună. Ce n-aş suferi pentru voi? Voi îmi sunteţi părinţi, voi îmi sunteţi fraţi, voi îmi sunteţi fii, voi îmi sunteţi mădulare, voi îmi sunteţi trup, voi îmi sunteţi lumină; dar, mai bine spus, mai dulci decât lumina.

Mă luminează oare atâta raza de soare cât dragostea voastră? Raza de soare mi-e de folos în viaţa aceasta, pe când dragostea voastră îmi împleteşte cunună în viata viitoare. Acestea le spun în urechile voastre, ale celor ce mă ascultaţi. Şi care urechi sunt mai ascultătoare decât urechile voastre? Aţi privegheat atâtea zile, şi nimic nu v-a încovoiat! Nu v-a înmuiat nici lungimea timpului, nici teama, nici ameninţările. Aţi stat cu tărie împotriva tuturor. Şi pentru ce spun: aţi stat? Aţi săvârşit ce doream totdeauna: ati dispreţuit lucrurile lumeşti, v-aţi lepădat de lume, v-aţi mutat în cer, v-aţi slobozit din legăturile trupului, v-aţi luat la întrecere cu înţelepciunea cea fericită. Acestea-mi sunt cunună, acestea mângâiere, acestea îndemn, acestea viaţă, acestea temei de nemurire.

4. Dar îi văd pe unii care caută să mă convingă să stărui şi mai mult în învăţăturile mele. Multe din succesele mele sunt întoarse împotriva mea; în cele în care păream că sunt râvnitor, în acelea sunt socotit trândav. Cei care m-au depus după pofta lor au învins în lupta aceasta prin felurimea uneltirilor. Nu ameninţau, ci stăruiau.

Este acum timpul să vorbesc despre necazul meu. Este lege, dar legiuitorul e învins. Fiilor, mă jur pe dragostea voastră, văd că se pregăteşte război, că este ocărât Dumnezeu. Văd că lupta s-a terminat, şi-l văd pe conducătorul luptei întristat. Văd adevărul veştejit şi viclenia în floare. Mi se spune: “Ai mâncat şi ai botezat!”. Anatemă să fiu dacă am făcut aceasta! Să nu fiu numărat între episcopi. Să nu fiu cu îngerii. Să nu plac lui Dumnezeu! Dar chiar dacă am mâncat şi am botezat, n-am făcut un lucru nelalocul lui. Fiţi cu mare luare-aminte la cele ce spun. Şi nu voi înceta să spun. Pentru mine a o spune nu-i o greutate, iar pentru voi, întărire. Dar să ne întoarcem la ceea ce voiam să spun. Mi se spune că am mâncat şi am botezat. Să-l depună dar şi pe Pavel, că, după ce a mâncat, a dăruit temnicerului botezul (Cf. Fapte 16, 33), îndrăznesc să spun: Să-L depună chiar pe Hristos, că după cină a dat ucenicilor Sfânta Împărtăşanie. Acestea sunt mari pentru noi. Acestea sunt semnele de bucurie ale păcii. Acestea sunt laudele poporului. A mea e cununa, al vostru rodul.

Dar ştiţi, iubiţilor, pentru ce vor să mă depună? Că n-am aşternut covoare, că nu m-am îmbrăcat în haine de mătase, că n-am îngăduit lăcomia lor la mâncare. Au crescut mari odraslele aspidei! încă a mai rămas sămânţa Izabelei! Incă luptă harul împreună cu Ilie! Adu-mi-l înainte pe minunatul şi bogatul predicator al vieţii, adică pe Ioan, pe săracul care nu avea făclie, dar avea lumina lui Hristos. Capul lui l-a poftit împreună-slujitoarea Evei, aceea care a fost piedică sfinţilor, aceea care i-a prigonit pe profeţi, aceea care a predicat postul cu gând viclean, aceea care, egală în cinste cu numele viperei, a pus la cale dansul, dănţuind la ospăţul acela zadarnic. N-a poftit viaţă, n-a poftit mulţime de averi, nici vrednicie împărătească, nici altă bogăţie.

– Dar spune-mi, omule, ce-a poftit?

– Capul unui om! Dar ce spun? Nu numai al unui om, ci al unui binevestitor. Cu toate acestea, n-a biruit luându-i capul. I-a tăiat capul cerându-l, şi a primit repede pe tipsie pofta ei nelegiuită. Uită-te şi minunează-te de puterea lui Dumnezeu! A fost pârât cel nevinovat şi i s-a tăiat capul. Dar cel căruia i s-a tăiat capul stă la dreapta lui Hristos, pe când aceea aşteaptă neîndurătoarea osândă. Din nou sămânţa aceleia, din nou sămânţa cea spinoasă caută şi se grăbeşte. Dar Irodiada, cerând capul lui Ioan, cere iarăşi dans, nu dansul pe care-l dansăm cu picioarele, ci un dans înţepenit. Iarăşi strigă şi zice Ioan: “Nu ţi se cade să ai pe femeia fratelui tău”.

5. Dar ce să spun? Timpul de acum e timp de lacrimi. Toate se îndreaptă spre necinste şi pe toate le judecă timpul. Aurul slăveşte totul. Dar adu-mi-l pe sfântul David, care spune şi strigă: “Aur de-ar curge, nu vă lipiţi inima de el”.

Spune-mi, însă, cine a dat drumul acestui glas? Oare nu cel ce stătea în vârful împărăţiei? Oare nu cel ce poruncea cu putere împărătească? Dar nu umbla după răpiri, nu-i era gândul la nimicirea bunei-credinţe, nici nu se îngrijea de comori, ci de adunarea oştirilor, nu făcea pe placul femeii lui. Fugiţi dar, femei, de adunări străine! nu daţi bărbaţilor voştri sfaturi rele!  (…) Oare v-am stins flacăra? Oare v-am muiat inima? Ştiu că voi, care sunteţi fiicele Mariei, v-aţi folosit, iar celelalte sunt săturate fără vin şi îmbătate de iubirea de arginţi, după cum strigă şi predică fericitul Pavel, spunând: “Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint“.Tot aşa şi femeile neînţelepte îşi astupă urechile şi nasc, în loc de sămânţă bună, spini.

Dar, vă rog, să nu arunc sămânţa ca pe piatră. Sunt plugarul lui Hristos, de la Care să aud: “Bine, slugă bună, intră în casa Mea”. Să nu mi se spună în locul acestor cuvinte: “Bine, slugă rea!”. Dar, vă rog, să strălucească viaţa voastră înaintea oamenilor. Să nu stricăm starea noastră, ci să slăvim, să mulţumim. Cei bogaţi, Celui bogat, cei săraci, lui Hristos, Celui iubitor de oameni şi iubitor de săraci, cei puternici, puternicelor Lui mâini. Şi acestea despre voi. Poate că Dumnezeu îngăduie ca eu să sufăr acestea, pe care le vor ei împotriva mea, pentru ca să pună la încercare, prin suferinţe, viaţa mea. Că în osteneli negreşit stă biruinţa şi în lupte se găteşte cununa. Da, şi dumnezeiescul Pavel spunea: “Călătoria am săvârşit credinţa am păzit; de acum îmi este gătită cununa dreptăţii”; de care cunună să ne învrednicească Stăpânul tuturor, în veci. Amin.

(Sursa: Sf. Ioan Gura de Aur, Despre desfatarea celor viitoare. Sa nu deznadajduim. Noua cuvantari la Cartea Facerii, Ed. IBMOR)

Scrisoare către episcopii, preoţii şi diaconii închişi în temniţă pentru credinţă [1]

Fericiţi sunteţi voi din pricina temniţei, din pricina lanţurilor, din pricina legăturilor.Fericiţi sunteţi, de trei ori fericiţi, de mai multe ori fericiţi, voi, care v-aţi făcut în toată lumea prieteni, voi, care aţi făcut să vă iubească şi cei de departe. Pretutindeni pe pământ şi pe mare se cântă faptele voastre mari, vitejia voastră, voinţa neclintită, cugetul vostru liber. Nimic din cele ce par a fi rele nu v-a înspăimântat! Nici temniţa, nici călăul, nici roiurile de chinuri, nici miile de ameninţări pline de moarte, nici judecătorul care scotea foc din gură, nici duşmanii care scrâşneau din dinţi şi puneau la cale fel de fel de uneltiri, nici atâtea bârfeli, nici învinuirile neruşinate, nici moartea, care se arată înaintea ochilor voştri în fiecare zi; dimpotrivă, vă era îndestulă mângâiere pentru relele îndurate tocmai pricina relelor. De aceea, toţi pe faţă vă încununează şi vă laudă în gura mare, nu numai prietenii, ci chiar şi duşmanii, cei care uneltesc acestea. N-o fac, e drept, pe faţă, dar dacă aţi pătrunde în conştiinţa lor, veţi vedea că şi ei se minunează de voi. Aşa e virtutea! E admirată chiar de cei ce-i duc război! Aşa e viciul! E osândit chiar şi de cei ce-l săvârşesc. Aşa sunt laudele cele de aici! Dar pe cele din ceruri, ce cuvânt poate să le înfăţişeze? S-a înscris numele vostru în cartea vieţii, aţi fost număraţi cu sfinţii mucenici. Aceasta o ştiu eu bine, nu pentru că m-am urcat în cer, ci pentru că am aflat-o din dumnezeieştile Scripturi.

Dacă cel care s-a împotrivit unei căsătorii nelegiuite, care a mustrat-o numai, pentru că n-a putut curma nelegiuirea, dacă Ioan, fiul celei sterpe, locuitorul pustiei, este mucenic, şi cel dintâi mucenic, pentru că a ţinut de rău o căsătorie nelegitimă, şi pentru aceasta a stat în închisoare şi i s-a tăiat capul, apoi voi, care v-aţi împotrivit călcării legilor şi rânduielilor părinteşti, voi, carev-aţi împotrivit celor care au adus ocară preoţiei şi au călcat legile preoţiei, voi, care aţi pătimit atâta pentru adevăr, pentru a pune capăt unor bârfeli neruşinate, gândiţi-vă ce răsplată veti primi! “Nu ţi se cade să ai pe femeia Iui Filip, fratele tău” (Matei 14, 4). Aşa a grăit acel bărbat curajos şi mare. Şi asta i-a fost de ajuns ca să-i dea îndrăznire. Aţi spus şi voi:

“Sunt supuse trupurile noastre la munci, pedepse şi chinuri. Sfâşiaţi-le, istoviţi-le cu câte pedepse vreţi! Să calomniem nu voim! Mai bine să murim de mii de ori”.

Nu vi s-a tăiat capul, dar aţi suferit ceva cu mult mai cumplit! Nu este totuna să ţi se taie capul într-o clipită şi să lupţi vreme îndelungată cu atâtea dureri, temeri, ameninţări, temniţe, cercetări, judecăţi, să lupţi cu mâinile călăilor, cu limbile neruşinate ale calomniatorilor, cu ocările, cu insultele, cu batjocurile. Că şi acesta este un chip deosebit de luptă, iar Fericitul Pavel îl pune în rândul marilor lupte, grăind aşa: “Aduceţi-vă aminte de zilele de mai înainte, în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă cu suferinţele” (Evr. 10, 32). Apoi, după ce a vorbit de luptă, a adăugat şi aceste cuvinte, zicând aşa: “Pe de o parte daţi în privelişte cu defăimări şi cu necazuri, iar pe de altă parte, făcându-vă părtaşi cu cei ce au suferit aşa“ (Evr. 10, 33). Dacă au luptat cei ce s-au făcut părtaşi, apoi cu mult mai mult cei ce au îndurat suferinţele. Da, n-aţi îndurat cu fapta, dar cu voinţa aţi îndurat nu numai o moarte, sau două, sau trei, ci multe morţi. “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi” (Matei 5, 12). Aşa ne-a poruncit Stăpânul cerurilor! Nu numai să nu ne întristăm şi să nu cădem doborâţi, ci să săltăm şi să ne bucurăm când ni se scoate nume rău. Dacă trebuie să ne bucurăm când suntem vorbiţi de rău, gândiţi-vă ce mare ne va fi plata, la ce înălţime ni se urcă răsplata când, pe lângă acestea, se mai adaugă calomnii, bătăi, chinuri, săbii ascuţite, temniţe, lanţuri, cercetări, duceri de la un tribunal la altul şi atâtea cete de duşmani!

“Bucuraţi-vă, dar, şi vă veseliţi”, fiţi curajoşi, fiţi tari! Gândiţi-vă pe câţi i-aţi îndemnat la luptă prin cele ce suferiţi, câte cugete aţi ridicat, pe câţi şovăielnici i-aţi sprijinit! Aţi fost de mare folos nu numai celor de faţă, ci şi celor absenţi, celor de departe, nu prin vederea suferinţelor, ci doar prin auzirea acestor suferinţe. Căutaţi să aveţi necontenit în minte cuvintele acelea apostolice: “Că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava viitoare ce ni se va descoperi nouă” (Rom. 8, 18). Aşteptaţi şi grabnicul sfârşit al încercărilor, şi scăparea desăvârşită de ele şi rugaţi-vă necontenit pentru mine. E drept, mă desparte de voi cale lungă şi m-am despărţit de voi de multă vreme, dar vă îmbrăţişez şi sărut capul drag al fiecăruia dintre voi, ca şi cum aţi fi de faţă şi aţi sta lângă mine, primind cu braţele deschise pe încununaţi şi aşteptând să am mare câştig de pe urma dragostei acesteia mari ce o am pentru voi. Dacă trebuie să aştept plată eu, care vă iubesc, gândiţi-vă cât de mare trebuie să fie răsplata voastră, care aţi strălucit în nişte lupte ca acestea!

[1] Scrisă în anul 404, din exil.