Adesea v-am arătat că ceea ce face pe mucenic, nu-i numai moartea, ci, de asemenea şi intenţia.

Cununa muceniciei nu-i împletită numai când întâmplarea vine după faptul voinţei ci adesea ea este răsplata faptului voinţei însăşi. Această desluşire a muceniciei nu-i de la mine. Pavel a dat-o, când a zis: „Eu mor în fiecare zi”. Cum murim în fiecare zi?

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur: Se tem de moarte doar cei care nu cred în Înviere

Cum e cu putinţă, cu un singur trup muritor, să primim moartea de o mie de ori? Mulţumită intenţiei -răspunde el – şi stând gata să pierim.

La fel grăieşte şi Dumnezeu. Avraam nu şi-a umplut de sânge cuţitul, n-a înroşit altarul, n-a jertfit pe Isaac – şi totuşi jertfa lui a fost deplină. Cine o spune? Chiar cel care a primit jertfa: „Pentru mine, nu ţi-ai cruţat fiul”. Şi, cu toate acestea, Avraam şi-a avut fiul viu şi l-a întors acasă sănătos şi neatins – şi cum am putea, oare, spune că n-a fost cruţat?

Este că – zice Domnul – eu nu judec jertfele de acest soi după cum se înşiră întâmplările, ci după duhul hotărârii luate. Mâna n-a jertfit, dar a jertfit voia, cuţitul n-a intrat în vâna copilului, gâtul n-a fost retezat, dar poate fi jertfă chiar fără să curgă o picătură de sânge.

***

De va zice cineva: Profetul plângând (E vorba de Ieremia) a adus în lume o învăţătură strâmbă. Ne răpeşte libertatea zicând că aceea ce trebuie să facem nu atârnă de noi. Deloc: plângerile lui întăresc tocmai contrariul. După ce a zis: „Calea omului nu stă în puterea lui” – nu s-a oprit aici, ci a urmat: „Omul nu va merge şi nu-şi va îndruma mersul de la sine…” Ceea ce vrea el să zică, este că: Nu atârnă totul de noi. O parte de noi, alta de Dumnezeu.

Să alegem ce-i mai bun – să voim binele – să pornim la săvârşirea lui; să ne silim la tot felul de nevoinţe, iată care este partea voii noastre; dar să ducem lucrarea până la sfârşit, să nu cădem în drum, să ajungem la izbândă, iată ceea ce atârnă de harul de sus.

Dumnezeu a împărţit virtutea cu noi; n-a lăsat-o să atârne toată de noi, ca să depărteze de la noi păcatul trufiei – şi nici n-a luat-o întreagă în atârnarea lor, ca să nu ajungem la trândăvie. Făcând să atârne de noi o mică parte a sarcinii – săvârşeşte El pe cea mai de seamă.

Că cei mulţi s-ar lăsa încântaţi de trufie şi de obrăznicie dacă totul ar atârna de noi, dovada o găsim în vorbirea fariseului: ştim cât s-a semeţit, ce vorbire trufaşă a ţinut – şi cum deşertăciunea îl purta pe deasupra lumii întregi. Pentru aceasta Dumnezeu n-a lăsat totul în puterea noastră, ci a făcut să atârne de noi numai puţin, ca să aibă cuvenit cuvânt să ne dea dreptele cununi.

Şi şi-a arătat gândul în acea pildă când zice că găsind către al unsprezecelea ceas nişte lucrători, i-a trimis şi pe ei să lucreze în via sa. Ce-ar fi putut ei să lucreze în ceasul acela? Era totuşi de-ajuns în ochii lui Dumnezeu acest scurt răstimp ca să le dea plata deplină.

Ceea ce, aşadar, vrea să zică profetul, este că izbânda nu atârnă de noi, ci de ajutorul dumnezeiesc – în vreme ce alegerea unei căi atârnă de noi şi de voia noastră. Dar atunci, veţi zice, dacă izbânda atârnă de ajutorul dumnezeiesc, eu n-aş putea, la întâmplare că nu izbândesc, să fiu părtaş vreunei învinuiri. Când eu am adus tot ce puteam aduce de la mine, când am ales o cale, când m-am pus pe lucru, dacă Dumnezeu, stăpânul desăvârşirii nu mă însoţeşte, nu-mi întinde mâna, eu mă aflu la adăpost de orice dojana. Dar aceasta nu se întâmplă, da, nu se întâmplă… E cu neputinţă ca atunci când noi am încercat totul, spre a alege binele, spre a-i face voia, Dumnezeu să ne părăsească. Dacă acelora care nu vreau, El le dă sfat şi păreri ca ei să consimtă şi să vrea – cu atât mai mult nu-i va părăsi pe cei care, ei înşişi fac buna alegere.

***

Chiar de-ati fi savârsit multe fapte bune si chiar de n-ati simti în cugetul vostru vreun rau, numai gândind ca puteti sa va încredeti, veti pierde prin aceasta tot câstigul rugaciunii.

Si,  dimpotriva,  chiar când  sufletul  va este împovarat de multe pacate, de veti fi încredintati ca sunteti cei din urma pacatosi, veti fi vrednici sa va ridicati ochii spre Dumnezeu cu încredere.

Dar atentie! A fi umil nu înseamna a-ti face reclama, cu toate ca ai constiinta ca multe lucruri bune ai savârsit, înseamna ca daca te simti vrednic sa zici „Cugetul nu-mi aduce nici o învinuire”, sa adaugi dimpreuna cu Pavel: „dar nu sunt îndreptatit întru aceasta” – si înca:  „Iisus  Hristos a venit în lume sa mântuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintâi sunt eu”.

A fi umil înseamna sa te cobori cu gândul când faptele tale bune te înalta. Ci Dumnezeu, fara nume de bun, primeste si lasa sa vina la El, pe lânga cei cu inima smerita, si pe cei care, cu marinimie, îsi marturisesc pacatele, întru care se arata milostiv si iertator.

Ca sa întelegem ce mare bine este sa nu va faceti cine stie ce autoapreciere, închipuiti-va doua carute, înhamati la una dreptatea si mândria, la cealalta pacatul si umilinta. Si veti vedea caruta pacatului luând înaintea celei a dreptatii, nu atât datorita puterii însasi a pacatului, ci tariei umilintei, tovarasa lui.

In vreme ce caruta dreptatii va ramâne îndarat, nu fiindca dreptatea-i despuiata de putere, ci din pricina greutatii si a trupului de plumb al trufiei.

Umilinta, prin avântul puternic pe care-o însufleteste, biruieste greutatea pacatului – si izbuteste a se urca la cer. Trufia, prin trupul ei greoi, sfârseste prin a ucide avântul dreptatii si o trage, fara truda, spre cele de jos.

Vreti, oare, o dovada ca una dintre carute e mai grabnica decât cealalta? Aduceti-va aminte de fariseu si de vames. Fariseul întovarasea dreptatea cu trufia, când zicea: „îti multumesc, Doamne, ca nu sunt ca ceilalti oameni, tâlhari si nedrepti, nici ca acest vames…”

Nebunul!… Trufia-i nu se mai satura sa batjocoreasca obsteasca fire omeneasca, asuprind pe vamesul de lânga el. Si ce facu, oare, celalalt? Nu înlatura de la sine asuprirea, si nici nu se supara fiindca se vedea învinuit. Ci primi cu inima larga tot ce zicea fariseul despre el. Lovitura dusmanului sau fu pentru el un leac, o putinta de vindecare. Asuprirea, o lauda. Acesta-i pretul acestei prisosinte a umilintei. E nesimtitoare când batjocorirea musca din ea – si nicidecum nu se înfurie împotriva jignirilor aproapelui. Ba chiar, din aceste jigniri, se poate culege o mare si nobila roada: e tocmai ceea ce s-a întâmplat cu vamesul. Primind ocarile, el se despovara de greseli. Zise: „îngaduie-ma si pe mine, pacatosul!…”; si cobori de la templu mai îmbunatatit ca fariseul.

Unul punea înainte dreptatea lui, ajunarile si dijma ce dadea; celalalt graia niste vorbe simple si fu despovarat de pacate. Caci Dumnezeu nu auzi numai vorbele, ci vazu si sentimentele care însoteau vorbele. Si aflându-le ca erau de umilinta si de parere de rau, avu mila – si-si arata bunatatea.

Sfantul Ioan Gură de Aur, „Cuvinte alese”