Râvna trupească și sufletească se înfățișează la arătare ca evlavioasă, iar de fapt este nesocotită și stricătoare de suflet. Oamenii din lume și mulți dintre cei ce duc viață monahicească, datorită neștiinței lor, laudă mult o asemenea râvnă, nepricepând că izvoarele ei sunt părerea de sine și trufia. Această râvnă ei o preamăresc ca râvnă pentru credință, pentru evlavie, pentru Biserică, pentru Dumnezeu. Ea constă în osândirea și acuzarea mai mult sau mai puțin aspră a celorlalți, pentru greșelile lor în privința moralei și pentru cele împotriva bunei orânduieli și întocmiri bisericești.

sf isaac sirul

Sfântul Isaac Sirul: Cel ce are râvnă mincinoasă, bolește de boală grea

Amăgiți fiind de o falsă concepție despre râvnă, râvnitorii lipsiți de înțelepciune socot că, lăsându-se în voia acestei râvne urmează Sfinților Părinți și sfinților mucenici, uitând că ei râvnitorii – nu sunt sfinți, ci păcătoși.

Dacă sfinții îi mustrau pe păcătoși și pe necredincioși, o făceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori să facă aceasta, potrivit insuflării Sfântului Duh, nu insuflării propriilor patimi și a demonilor. Iar cel ce se hotărăște, de capul lui, să-l acuze pe fratele sau să îi facă observație, acela arată limpede că se socoate mai înțelept și mai virtuos decât cel acuzat de el, că lucrează sub înrâurirea patimii și a amăgirii cugetelor demonice.

Se cuvine să ne aducem aminte de porunca Mântuitorului: De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7, 3-5). Ce este aceasta — bârna? Este cugetarea trupească, groasă ca o bârnă, care răpește orice putere și orice corectitudine puterii văzătoare dăruite de Ziditor minții și inimii.

Omul mânat de cugetarea trupească nu poate nicicum să judece drept — nici despre propria lui stare lăuntrică, nici despre starea aproapelui. El judecă despre sine însuși și despre ceilalți după felul în care se închipuie el însuși pe sine și după felul în care îi apar ceilalți pe dinafară, potrivit cugetării sale trupești — bineînțeles, greșit; și de aceea l-a numit Cuvântul lui Dumnezeu, pe bună dreptate, fățarnic. Creștinul, după ce a fost tămăduit prin Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu, primește o vedere dreaptă a propriei sale întocmiri sufletești și a întocmirii sufletești a aproapelui.

Citeşte şi:  Duhovnicul vede defectele și slăbiciunile fiecăruia și le „strunjește” precum tâmplarul

Cugetarea trupească, lovind ca o bârnă pe aproapele care a greșit, întotdeauna îl tulbură, nu arareori îl pierde, niciodată nu aduce și nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra păcatului. Dimpotrivă, cugetarea duhovnicească lucrează numai asupra neputinței sufletești a aproapelui, miluindu-l, tămăduindu-l și mântuindu-l. Este vrednic a fi luat în seamă faptul că, după dobândirea înțelegerii duhovnicești, neajunsurile și păcatele aproapelui încep să apară de foarte mică însemnătate, răscumpărate fiind de Mântuitorul și lesne de tămăduit prin pocăință – aceleași greșeli și neajunsuri care pentru înțelegerea trupească păreau necuprins de mari și însemnate. Apare lesne de văzut că această cugetare trupească le dădea o însemnătate atât de uriașă pentru că ea însăși este bârna.

Cugetarea trupească vede la aproapele păcate care nu sunt nicidecum: din această pricină, cei atrași de râvna lipsită de judecată au căzut adesea în clevetirea aproapelui și s-au făcut unealtă și jucărie a duhurilor căzute.

Preacuviosul Pimen cel Mare povestea că un oarecare monah, fiind mânat de această râvnă, s-a supus următoarei ispite: l-a văzut pe un alt monah culcat cu o femeie. Îndelung s-a luptat monahul cu gândul care-l silea să-i oprească pe cei ce păcătuiau și, fiind în cele din urmă biruit, i-a împins cu piciorul zicând: Încetați! Atunci s-a arătat că era vorba de doi snopi.

Avva Dorotei povestește că, pe când petrecea în chinovia Avvei Serid, un frate oarecare l-a clevetit pe un alt frate, mânat fiind de râvna cea lipsită de judecată, care este întotdeauna împreunată cu bănuieli și cu păreri, fiind foarte plecată spre născociri. Invinuitorul îl învinuia pe cel învinuit că în acea dimineață, devreme, ar fi furat niște smochine din livadă și le-ar fi mâncat; la cercetarea făcută de egumen, însă, s-a arătat că cel bârfit nu se afla în mănăstire în dimineața cu pricina, ci într-una din așezările vecine, fiind trimis acolo de iconom, și se întorsese în mănăstire doar după terminarea Dumnezeieștii Liturghii.

Citeşte şi:  Cuviosul Paisie Aghioritul - Să ne pregătim pentru cealaltă viaţă

Dacă vrei să fii un fiu credincios și râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ți țelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu îndrăzni să-l lauzi! Nu îndrăzni să-l înveți! Nu îndrăzni să-l lovești și să-l mustri! Acestea nu sunt fapte ale credinței, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei. L-au întrebat pe Pimen cel Mare: „Ce este credința?” Pimen Cel Mare a răspuns: „Credința stă într-aceea ca să petreci în smerenie și să faci milostenie”, adică a te smeri înaintea aproapelui și a-i ierta toate supărările și jignirile, toate greșelile lui.

Întrucât râvnitorii lipsiți de dreaptă socoteală aduc credința ca pricină a râvnei lor, să afle unii ca aceștia că adevărata credință, prin urmare și adevărata râvnă, se arată prin smerenia înaintea aproapelui și milostivirea către el.

Să lăsăm judecata asupra oamenilor și acuzarea lor în seama acelora pe ai căror umeri a fost așezată îndatorirea de a-i judeca pe frații lor și de a-i îndrepta. „Cel ce are râvnă mincinoasă — a spus Sfântul Isaac Sirul — bolește de boală grea. O, omule care crezi că-ți pui râvna împotriva boIilor străine, tu te-ai lepădat de sănătatea sufletului tău! Ostenește-te cu osârdie pentru sănătatea sufletului tău! Iar dacă vrei să doftoricești pe cei neputincioși, apoi află că bolnavii au mai multă nevoie de îngrijire decât de mustrări aspre. Ci tu, fără a ajuta pe alții, te bagi pe tine însuți în boală grea și chinuitoare.”

Această râvnă nu se vădește în oameni prin vreunul din chipurile înțelepciunii, ci se numără printre neputințele sufletului, este semn al sărăciei înțelegerii (duhovnicești), semn al neștiinței celei mai de pe urmă.

Începutul înțelepciunii dumnezeiești este liniștea și blândețea, care țin de măsura sufletului mare și întărit, de cel mai trainic chip al cugetării și poartă neputințele omenești. Ci voi, cei tari, spune Scriptura, purtați neputințele celor neputincioși (Romani 15, 1), și: Pe cel ce greșește îndreptați-l cu duhul blândeții (Galateni 6, 1). „Pacea și răbdarea le numără Apostolul printre darurile Sfântului Duh.”

În alt cuvânt Preacuviosul Isaac grăiește: „Să nu urăști pe păcătos, căci cu toții suntem păcătoși. Dacă tu pentru Dumnezeu te pornești împotriva lui (a păcătosului), atunci varsă pentru el lacrimi. Dar pentru ce îl urăști? Urăște păcatele lui, iar pentru el roagă-te, și prin aceasta te vei asemăna lui Hristos, care nu S-a mâniat asupra celor păcătoși, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plâns El pentru Ierusalim? Și noi, în multe prilejuri, suntem batjocoriți de diavol. Și de ce să urâm pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocorește și pe noi? Pentru ce, omule, urăști pe păcătos? Pentru că nu-i așa de drept ca tine? Dar unde este dreptatea, dacă nu ai dragoste? De ce n-ai plâns mai bine, pentru el, ci îl gonești? Oarecari, ce gândesc despre sine că judecă sănătos despre faptele păcătoșilor și se mânie pe ei, lucrează astfel din nesocotință.”

Citeşte şi:  ”Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre."

Mare nenorocire este părerea de sine! Mare nenorocire este lepădarea de smerenie! Mare nenorocire este acea întocmire și stare sufletească în care aflându-se monahul, fără a fi chemat sau înfrebat, mânat de conștiința „valorii sale”, începe să învețe, să acuze, să mustre pe aproapele! Fiind întrebat, refuză să dai sfat și să-ți spui părerea, ca unul care nu știi nimic, sau la mare nevoie, vorbește cu cea mai mare chibzuință și modestie, ca să nu te rănești pe tine cu slava deșartă și cu trufia, iar pe aproapele cu un cuvânt greu și nesocotit.

Atunci când, pentru osteneala ta în via poruncilor, Dumnezeu te va învrednici să simți în suflet râvna dumnezeiască, atunci vei vedea limpede că râvna aceasta te va îndemna la tăcere și smerenie înaintea aproapelui, la iubire față de el, la miluirea lui și la compătimirea pentru el, precum a spus Sfântul Isaac Sirul.

Râvna dumnezeiască este foc, dar care nu aprinde sângele! Ea stinge în aceasta aprinderea, aducându-l într-o stare de tihnă. Râvna cugetării trupești este întotdeauna împreunată cu aprinderea sângelui, cu năvălirea a numeroase patimi și închipuiri.

Urmările râvnei oarbe și neștiutoare, dacă aproapele i se împotrivește, sunt, de obicei, mânia asupra lui, ranchiuna, spiritul de răzbunare în felurite chipuri, iar dacă acesta se supune mulțumirea de sine plină de slavă deșartă, ațâțarea și înmulțirea cugetării trufașe și a părerii de sine.

Sfântul Ignatie Briancianinov; Despre înșelare