Uneori când suntem lipsiți de harul lui Dumnezeu, când pentru diferite motive din iconomie și cu îngăduință dumnezeiască Harul lui Dumnezeu se îndepărtează, ne simțim nefericiți și ne cuprind simțirile iadului, care ne chinuiesc. Cu atât mai necuprinse cu mintea sunt acele chinuri ale iadului veșnic, ce nu se termină niciodată! Este ceva ce nu poate fi cuprins cu mintea omului. Dar e o realitate faptul că păcatul, dacă suntem păcătoși, ne conduce în câteva clipe în iad. Tot astfel și această mamă a monahului, deoarece a murit nepocăită, a ajuns în iad.

Vedem și aici în povestire că doar un singur monah a făcut această minune. Femeie cu o viață stricată, cu desăvârșire afundată în necurăție, să fie izbăvită cu rugăciunile lui. Dar dacă nu pustnicea, dacă nu se închidea în peșteră, dacă nu se chinuia pe sine, s-ar fi învrednicit de această mare îndrăznire, aceea de a scoate acel suflet din lacul de foc? Câte alte suflete nu vor fi izbăvit rugăciunile sale! Această istorioară s-a scris și noi o avem acum și o citim și astfel gustăm o fărămitură din nesfârșitele minuni ale acestor bărbați sfinți.

Citeşte şi:  Nu poți să-ți întemeiezi pacea pe gura lumii și lătratul dracilor

Și așa cum vedem multe din aceste istorisiri în tradiția ascetică, care nu poate fi contestată, într-adevăr rugăciunile puternice și sfințenia unor oameni sfinți este cea care îmblânzește dumnezeiescul, șterge pedeapsa și sufletul care a mâniat pe Dumnezeu cu faptele lui și a fost osândit la moarte sufletească, se întoarce la Dumnezeu. Așadar, mijlocirile Sfinților sunt foarte puternice ca să scoată suflete din iad și să le conducă la viața cea veșnică.

Și totuși ereticii cred că Biserica Ortodoxă are o poziționare greșită, crezând și dogmatizând că oamenii credincioși și monahii, care au ajuns la sfințenie, au puterea de a se ruga lui Dumnezeu pentru păcătoși să-I izbăvească din iad.

Din nefericire, și mulți creștini ortodocși cugetă despre monahi că nu oferă societății niciun prinos de dragoste și de ajutorare în problemele oamenilor care se nevoiesc în lume. „Ce oferă monahii, spun ei, când se închid în mănăstiri și se îngrijesc doar de ei înșiși? Și dacă toți copiii buni vor pleca la mănăstire, cine va ajuta oamenii care se primejduiesc în lume?”. Marele Antonie, precum știm, se afla în pustie, precum și alți Sfinți Părinți. Însă el a sprijinit lumea cu rugăciunile sale.

Citeşte şi:  Despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu

Vedem de asemenea că și toate celelalte rugăciuni, cereri, Liturghii și milostenii, ajută și scot suflete din iad. De aceea va trebui ca și noi să nu ne lenevim la rugăciunea pentru cei adormiți, care o nevoie foarte mare. Căci cine îi va ajuta acolo jos, dacă nu au aflat milă, dacă nu se găsesc în lumina lui Dumnezeu? Așteaptă acest mic ajutor de la noi cu neînchipuită ardoare. Dacă suntem într-o închisoare, fără să știm când și dacă vom ieși vreodată, iar într-o clipă ne vine ștergerea datoriei și suntem sloboziți, cât de mare va fi bucuria și odihna și recunoștința față de binefăcătorul nostru?

Tocmai aceasta se petrece, dar într-o măsură incomparabil mai mare, atunci când cineva este osândit și complet deznădăjduit în cealaltă lume, deoarece crede că „în cealaltă lume nu este pocăință”, că din partea sa nu poate să facă absolut nimic ca să se izbăvească de înfricoșătorul chin al iadului și că acesta este nesfârșit. Este ceva foarte înfricoșător. Dar cu cât este mai înfricoșător, cu atât mai mare este indiferența noastră. Iar aceasta o spun pentru mine în primul rând.

Citeşte şi:  Cuvânt al părintelui Ioan cel Străin către ucenicii săi

Sfântul Lazăr, câți ani a trăit pe pământ după învierea sa de către Domnul, se spune că nu a râs niciodată. De ce nu a râs? Deoarece atunci când a murit, a mers în iad și a văzut întunericul și înfricoșătoarea nefericire, care stăpânește acolo.

Părinții Bisericii ne sfătuiesc să ne coborâm cu mintea la cei osândiți. Și când se va lipi acolo inima și mintea noastră, cu durerea iadului ne vom izbăvi de iad. Credem desigur în dogma Bisericii despre existența iadului, dar nu o credem cu inima noastră. Dacă o credeam cu adevărat, dacă o făceam trăire, dacă pomeneam iadul în cugetul nostru, eram diferiți, eram plini de pocăință și lacrima nu lipsea din ochii noștri.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.