Sfântul Macarie Egipteanul: ’’ Sufletul trebuie să fie o mireasă a Domnului’’

Lumea aceasta este arena imensa pe care alearga sufletele ca sa castige cununa Imparatiei Ceresti.

Precum ochiul calauzeste trupul ca sa nu cada in vreo prapastie, tot asa sufletul care este imbracat cu trupul trebuie sa-l calauzeasca pe acesta, sa-l apere de caderea in abisul pacatului. Sufletul, ca un ochi nevazut, sa indeparteze trupul de la vederea celor rele, de la auzirea celor rele, de la vorbirea celor desarte, de la faptele cele rele si patimase. Sufletul este puterea care opreste trupul de la tot ce este rau si stricat, de la toate desertaciunile lumii acesteia. Sufletul pazeste inima sa nu-si dea frau liber dorintelor ei, stapaneste intreg trupul cu mare atentie si, strigandu-L neincetat pe Dumnezeu, singurul lui sprijin si ajutor, se va putea infrana de la orice pofta lumeasca. Şi cu adevarat Dumnezeu il va ajuta pe acela care se indeparteaza de la toate placerile lumii, de la toate grijile lumesti, de la toate gandurile cele desarte. Pe acest suflet Domnul il pazeste neatins in plin tumult al veacului acestuia nelegiuit. Astfel va parcurge el veacul lumii acesteia, intorcand fata de la orice tentatie laturalnica, privind mereu spre Dumnezeu. Cine umbla insa fara atentie, cu trandavie, cu frivolitate, acela se va rataci, se va murdari in noroiul lumii acesteia. Iar in ziua judecatii va sta mut, in imposibilitate de aparare, caci cu buna stiinta si din rea-vointa nu s-a straduit sa traiasca cum trebuie, dupa poruncile lui Dumnezeu, infranandu-si poftele.

Numai pe cel care „cu frica si cu cutremur” isi cauta mantuirea il scapa si il pazeste Domnul. Ca si cele cinci fecioare neintelepte care nu-L asteptau decat pe Domnul in fiecare clipa si care, totusi, nu si-au pregatit untdelemnul necesar in candelele lor, iar la sfarsit a fost prea tarziu sa-l mai caute, tot astfel oamenii care isi tarasc mintea mereu pe pamant, inchipuindu-si ca totusi apartin lui Dumnezeu, se insala amarnic. Ei se impodobesc cu aparentele evlaviei, dar nu s-au nascut de sus, pentru ca nu au bucuria in ei. Numai cei care cauta ceea ce este strain firii, sfintenia Duhului, si toata mintea si inima lor se lipeste necontenit de Domnul, pe care-L asteapta din clipa in clipa, ca fecioarele cele intelepte, gata pregatite, doar acestia primesc harul bucuriei si sunt primiti de Mirele Ceresc. Sufletele ce nu s-au dezlipit de duhul lumii, chiar daca prin vorbe evlavioase si prin credinta fatarnica vor sa para neprihanite, nu primesc harul de sus – nu sunt miresele Mirelui. Sufletul trebuie sa fie o mireasa a Domnului; dar cum va fi el mireasa, cand inca iubeste lumea, gandeste ca lumea si alearga in adunarile lumii acesteia?! Numai cel care fuge de lume si se preda lui Dumnezeu, in tacere si singuratate, nestiut de nimeni si neauzit de nimeni, ascuns de ochii lumii, doar acela devine mireasa a lui Hristos! Din pricina neascultarii lui Adam, tot omul a primit in firea lui ceva strain de el, care totusi, prin obisnuinta si scurgerea vremii, i-a devenit o a doua natura. Acum insa trebuie scos din nou afara acest lucru strain, care a patruns in firea oamenilor, dar care nu a fost creat de Dumnezeu. Trebuie sa revenim la curatenia si sfintenia de la inceput, cand omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Daca nu cerem neincetat, cu lacrimi si cu staruinta, aceasta revenire la prima noastra nevinovatie, daca nu ne luptam sa castigam aceasta din nou, suntem pe veci pierduti iar Imparatia niciodata nu ne va apartine.

Dumnezeu Cel infinit, care este Duh, S-a facut totusi trup, S-a golit de Sine, Şi-a dat o forma in timp si spatiu pentru a putea sa Se uneasca cu fapturile vazute, cu sufletele sfintilor si ale ingerilor, pentru ca acestea sa participe la viata dumnezeiasca. Toate fiintele deci au un trup, dupa felul firii lor – trupul de carne, trupul sufletului, trupul ingerului, trupul demonului. Desi sunt foarte subtile, totusi, sunt trupuri spiritualizate sau materializate. Tot astfel, sufletul are ochiul lui cu care vede, urechea cu care aude, limba cu care vorbeste, mana cu care munceste. Cu aceste membre ale lui nevazute, sufletul se amesteca cu trupul vazut, material, si-l face pe acesta sa actioneze dupa vointa lui Dumnezeu. Asa S-a coborat in trup Dumnezeu, asa si sufletul nostru traieste in trup. Prin Duhul Lui, Dumnezeu a creat lumea vazuta din nefiinta, si tot El Se face pe Sine Insusi trup omenesc, Se umileste si coboara in mijlocul fapturilor Lui, pentru a putea fi vazut, auzit si pipait de acestea! Sufletele curate il simt pe Dumnezeu, se bucura prin experienta directa de prezenta Lui, care este uneori „foc mistuitor” ce arde orice patima, alteori este pace si liniste neinchipuita, care invioreaza si umple de placere sufletele sfintilor. El poate totul, dupa cum doreste; toate ii sunt Lui usoare, pe toate le preface pentru sufletele care-L iubesc si care-L cauta. Cel care se straduieste traieste cu adevarat o experienta proprie de nespus, simte bunurile ceresti inca de pe acum, o bogatie si o bucurie nesfarsita!…

Domnul Se preface si in mancare si in bautura – cum spunea Iisus despre trupul Lui si sangele Lui, ce devin hrana pentru cei ce vor trai in vesnicie, hrana materiala ce umple sufletele de bucurie. Iisus este painea sufletelor noastre, izvorul de apa vie ce ne umple de vesnicie cu El. Domnul a fost vazut, simtit si auzit de toti Sfintii Parinti, incepand cu Avraam, Isaac si Iacov, cu Noe, Daniil, David, Solomon, Isaia si Moise. Fiecaruia i S-a facut Dumnezeu vazut, asa precum a voit, pentru a-i reinvia, a-i mantui si a-i aduce la adevarata cunostinta. Pentru cei ce-L iubesc toate le face Domnul, in toate Se preface. Caci sufletul cu adevarat credincios primeste acea putere de sus a Duhului, focul cel ceresc al vietii nemuritoare. Acest suflet se desprinde de lume, se elibereaza pe sine de toate legaturile pamantesti. Cum se curateste aurul topit in foc, tot astfel si sufletul se leapada de toate prin multe osteneli si prin lupte grele. Ajunge sa se lepede de insasi viata sa, si nu-si mai gaseste odihna decat in iubirea de Dumnezeu. Un astfel de suflet Domnul Insusi il indeparteaza de tot ce-i este drag. Domnul este gelos pe sufletul acesta, pe care il doreste numai si numai pentru Sine. Precum barbatul care se uneste cu sotia sa se desparte de parinti, tot astfel cei care s-au invrednicit a fi partasi ai Duhului Sfant se desfac de orice alta dragoste pamanteasca pentru a se putea uni liber cu Dumnezeu. Ei sunt coplesiti de dorul pentru Dumnezeu. La El este tot sufletul lor, toata mintea lor, toate gandurile lor, toate dorintele lor! Sufletul mistuit de un astfel de dor arunca de la sine toate greutatile, toate piedicile ce-l retin inca legat de pamant. Raniti de aceasta dragoste, sufletele cele curate se sfintesc cu totul, nemaitemandu-se de nici o rusinare in ziua infricosatei Judecati!

Dumnezeu asteapta cu rabdare convertirea si pocainta tuturor. El este gata sa ne ridice, sa ne sprijine, sa inflacareze avantul nostru, sa intareasca vointa noastra cea slaba, El singur lucreaza desavarsirea noastra numai si numai daca noi o dorim si o cautam. Sa nu mai amanam deci nici o zi pocainta noastra, fiindca orice amanare atrage dupa sine o ispasire in plus, o suferinta in plus. Nu stim ceasul cand ne va suna despartirea de trup si prezentarea in fata Judecatorului. Orice clipa poate sa ne fie ultima; de ce sa mai amanam atunci?! Sa ne predam deci Domnului, sa taiem voile si placerile noastre trupesti, sa renuntam pentru Hristos si Evanghelia Lui la toate bucuriile atat de trecatoare ale acestei lumi. Pe El si numai pe El sa-L iubim, sa-L dorim, sa-L cautam. Nimic altceva nu merita osteneala! Sa nu fie deci prea tarziu atunci cand ne vom da seama de acest mare adevar. Şi cata mila a avut si are inca Dumnezeu de noi! Cate indemnuri, cate apeluri nesfarsite nu ne-a adresat El in decursul veacurilor! Profetii, parintii, proorocii si chiar El Insusi au venit sa ne cheme, sa ne scape din condamnarea cea vesnica pe care am mostenit-o de la Adam. Iar noi, ca niste nesimtitori, ramanem mereu indiferenti la toate chemarile dumnezeiesti. Dumnezeu pandeste fiecare miscare a inimilor noastre impietrite. Ne-a lasat libertatea, nu vrea sa ne constranga la pocainta. De ce nesocotim indelunga Lui rabdare si bunatate?!

Dumnezeu este plin de iubire, de mila si de rabdare, dar este si un Dumnezeu drept. Poporul lui Israel de cate ori nu s-a abatut? Totusi, El nu i-a parasit pentru totdeauna, ci mereu i-a pedepsit, spre folosul lor, voind sa inmoaie impietrirea inimilor lor prin suferintele si necazurile pe care li le-a trimis. Mereu i-a indemnat, le-a trimis prooroci, i-a rabdat, pana cand acestia au pus mana pe Insusi Fiul Lui, pe Mesia pe care Il asteptau si pe care nu L-au cunoscut. In urma acestei mari faradelegi, Israel a umplut paharul faradelegilor lui si Dumnezeu nu i-a mai rabdat, i-a parasit si Duhul Sfant a plecat de la ei in clipa sfasierii catapetesmei templului, cand Iisus Isi dadea duhul pe Cruce. Israel a fost predat neamurilor iar Ierusalimul distrus piatra cu piatra si poporul evreu blestemat a fost alungat printre popoare pentru groaznica lui faradelege – el, care avea tablele Legii Sfinte, pe care o nesocotise din pricina impietririi si indiferentei lui.

Tot astfel si acum Dumnezeu ne asteapta, ne cheama, ne trimite semne, oameni alesi, si „mare bucurie se face in Ceruri pentru un suflet intors“. Cel care insa sta linistit, asteptand ca de la Dumnezeu sa vina pocainta, acela Il dispretuieste pe Domnul, este nepasator la cuvintele Lui, face crima peste crima, umpland masura faradelegilor lui si… vai!, va veni ceasul cand va fi lepadat si parasit cu totul de rabdarea lui Dumnezeu!… Asa s-a petrecut cu Sodoma si Gomora, care, nepocaindu-se, s-au ticalosit de tot. Pe vecie au pierit, caci s-a revarsat paharul faradelegilor lor.

Tot asa a fost pe vremea lui Noe cand, nepocaindu-se, tot pamantul a fost inecat de ape, de dreptatea lui Dumnezeu si tot astfel se va intampla si la sfarsitul veacurilor, cum spune Hristos.

La fel si egiptenii: cu toate calamitatile trimise asupra lor, nu s-au pocait si in cele din urma au pierit cu totul, inghititi de valurile marii.

Şi de la Israel s-a luat preotia si cultul, iar Biserica crestina a luat locul Templului din vechime, caci Dumnezeu a parasit poporul evreu, care nu L-a recunoscut pe Mesia cel asteptat. Repede deci sa ne pocaim, caci altfel nepasarea ne va creste din zi in zi mai mult, iar pacatele se vor aduna din ce in ce mai multe si vom atrage mania lui Dumnezeu. Hristos ne-a prevenit doar:

„Daca n-as fi venit si nu le-as fi spus, pacat n- ar avea…!

Sa nu deznadajduim, oricat de pacatosi am fi – ar fi cel mai mare rau, ca Iuda care si-a pierdut sufletul din disperare -, ci ca fiul cel risipitor sa ne intoarcem la Dumnezeu. Greutatea si neputinta in a ne pocai sunt indemnuri de la cel rau, care nu voieste sa-si scape victimele din gheare. Sa cerem insa ajutorul lui Dumnezeu; El va vedea dorinta noastra sincera de indreptare si ne va trimite sprijinul sau. Iisus a vindecat atatia bolnavi si schilozi, a inviat mortii… Cum nu va invia El oare si sufletele celor ce doresc sa iasa din pacat?! Pentru acestia a venit doar, pentru pacatosi, sa-i salveze, dar trebuie ca si ei sa doreasca aceasta.

Daca El a tamaduit trupurile, cum oare nu va vindeca si sufletele celor ce-I cer aceasta?! Sufletul este nemuritor, nu putrezeste niciodata, nu se pierde niciodata, ci doar este doborat de nestiinta, de lene, de lipsa, de frica.

„Cereti si vi se va da“, spune Domnul. „Tatal Ceresc va darui Duhul Sfant celor ce-L roaga, fie si numai pentru staruinta lor“.

Deci neincetat, fara sfiala, cu incredere, sa cerem de la Tatal pe Duhul Sfant, sa ne curateasca. El este datatorul de viata, Mangaietorul sufletelor noastre. Acest dar ceresc vine cu siguranta in cei ce se lupta sa se descatuseze de lume si de toate ale lumii si care-si cauta bucuria numai la Dumnezeu. Aceste suflete sporesc neincetat in bine, nefacand nici un pact cu raul si deci netulburand pe Duhul Sfant cu nimic. Acest suflet se mantuieste si se alatura sfintilor al caror model l-au urmat, traind in aceasta lume de desertaciune”.

din: POCAINTA sau INTOARCEREA LA DUMNEZEU. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul