Despre papă şi statutul catolicilor [1]

“Şi noi îl socotim pe papă ca pe unul dintre patriarhi, dar şi aceasta, dacă este ortodox”[2]. Aşa bine-vesteşte dumnezeiescul părinte tuturor ortodocşilor de pretutindeni. Şi afirmă răspicat: “Iată, eu, Marcu păcătosul, vă spun că cel care-l pomeneşte pe papă ca arhiereu ortodox vinovat este, că împlineşte tot latinismul chiar până la tăierea bărbii, şi latino-cugetătorul va fi judecat împreună cu latinii şi ca un călcător al credinţei va fi socotit”[3]. Preoţii catolici nu sunt preoţi, fiind sub incidenţa hotărârilor canonice ale Sinoadelor Ecumenice. “Episcopii voştri [ai latinilor] şi clericii nu mai sunt nici episcopi, nici clerici, fiind caterisiţi de atâtea şi asemenea sinoade, iar mirenii sunt sub anatemă şi afurisenie”[4]. Papa intră şi el sub deciziile canonice. El nu este nici mai presus de sinoade, nici nu are vreo investire de sus în acest sens. El rămâne cu un primat onorific numai atâta timp cât ţine dreapta credinţă. “Dacă cineva vă bine-vesteşte altceva decât aţi primit, chiar dacă ar fi înger din cer, să fie anatema (Gal. 1, 8). Priviţi în chip proorocesc la chiar dacă ar fi înger din cer, ca nu cumva cineva să [ne] pună înainte superioritatea papei”[5]. Sfântul îi recunoaşte această întâietate în cinstire, numindu-l “cel dintâi dintre preoţii Lui [lui Hristos]”[6]. Pentru a nu crede că Sfântul era dur în afirmaţiile sale în mod nejustificat şi că atitudinea lui era dictată de resentimente etnice sau de stereotipuri monahale şi zelotiste, iată ce spune despre patriarhul unionist al Constantinopolului: “Nici nu vreau, nici nu primesc nicidecum părtăşia cu el sau cu cei ce sunt împreună cu el, nici după moarte, după cum [nu primesc] nici unirea ce s-a făcut şi dogmele latineşti pe care şi el le-a primit, şi cei ce sunt cu el, şi pentru apărarea cărora [dogmelor latineşti] i s-a făgăduit [mai dinainte] cârmuirea aceasta, cu preţul distrugerii dogmelor celor drepte ale Bisericii. Căci sunt încredinţat cu deamănuntul că pe cât mă depărtez de acesta [de patriarh] şi de unii ca aceştia, mă apropii de Dumnezeu şi de toţi sfinţii, şi pe cât mă despart de aceştia, pe atât mă unesc cu adevărul şi cu Sfinţii Părinţi, cu teologii Bisericii. După cum şi sunt încredinţat că cei ce sunt de acord cu aceştia se depărtează de adevăr şi de fericiţii dascăli ai Bisericii. Şi de aceea zic: după cum în toată viaţa mea am fost despărţit de ei, aşa şi în vremea ieşirii mele, şi încă şi după plecarea din viaţă mă lepăd de părtăşia şi de unirea cu ei şi, legând cu jurământ, poruncesc ca nimeni dintre ei să nu se apropie, fie la înmormântarea mea, fie la parastasele pentru mine, însă nici la [înmormântarea sau pomenirile] făcute pentru vreun altul din ai noştri să nu li se îngăduie să se adune sau să liturghisească împreună cu ai noştri”[7]. După cum reiese de aici, motivaţia care stabilea comuniunea lui cu alţii era dreapta credinţă. De altfel, din Cuvântarea către papa Eugeniu se vede că nu avea, precum poate majoritatea bizantinilor din acea epocă, nici o pornire preconcepută şi mizantropă faţă de pontiful roman[8]. Căuta din partea aceluia doar dreapta credinţă. De aceea nici modul în care îi cataloghează pe latini drept eretici nu trebuie să ne şocheze azi, căci Sfântul o făcea din dragoste de adevăr, pentru mântuirea şi a ortodocşilor, şi a latinilor. Ce mai spun ei? “Niciodată”, zice Sfântul Marcu, “nu i-am avut pe latini ca eretici, ci numai ca schismatici”. “Aceasta aţi luat-o chiar de la latini, pentru că ei ne numesc schismatici, neavând să ne învinovăţească cu nimic în ce priveşte credinţa noastră[9], ci doar că ne-am rupt de supunerea pe care, după socotinţa lor, le-o datoram. Dar trebuie văzut dacă şi noi, la rândul nostru, socotim acest lucru drept în ceea ce-i priveşte şi dacă nu îi învinovăţim cu nimic pentru credinţă. Aşadar, ei ne-au dat pricină de schismă, proclamând pe faţă adaosul la Crez, pe care îl grăiau mai înainte pe ascuns. Şi noi ne-am despărţit primii de ei[10], ba mai degrabă i-am despărţit şi i-am tăiat de la trupul comun al Bisericii. Spune-mi, de ce i-am despărţit? Oare fiindcă ţin dreapta credinţă sau pentru că au dat le iveală în chip drept adaosul la Crez? Cine ar spune aceasta, afară numai dacă este foarte zdruncinat la creier? Nu, ci pentru că cugetă lucruri absurde şi rău-credincioase şi fiindcă au făcut adaosul fără temei. Aşadar, i-am lepădat ca pe nişte eretici, şi de aceea ne-am despărţit de ei. Căci pentru ce altceva ne-am despărţit? Că legile iubitoare de dreapta credinţă zic: Eretic este, şi se supune legilor împotriva ereticilor cel care fie şi puţin se abate de la dreapta credinţă. Prin urmare, dacă latinii nu se abat cu nimic de la dreapta credinţă, degeaba i-am tăiat pe ei, după cât se pare. Dar dacă se abat cu adevărat – şi fac aceasta în ceea ce priveşte teologia Duhului Sfânt, a Cărui hulire este cea mai cumplită dintre primejdii (cf. Mt. 12, 31) – atunci sunt eretici, şi ca pe nişte eretici i-am tăiat. Şi de cei îi şi ungem cu Mir pe cei dintre ei care vin la noi? Nu e limpede că deoarece sunt eretici? Căci zice canonul 7 al Sinodului al II-lea Ecumenic: Pe cei dintre eretici care se adaugă Ortodoxiei şi părţii celor ce se mântuiesc îi primim după obiceiul şi rânduiala de mai jos: pe arieni, şi macedonieni, şi sabatieni, şi novaţieni, care îşi zic şi catari şi stângaci, şi pe quartodecimani, adică pe tetradiţi, şi pe apolinarişti îi primim dacă dau libellum[11] şi anatematizează orice erezie care nu cugetă cum cugetă Sfânta, Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a lui Dumnezeu, pecetluindu-i, adică ungându-i mai întâi cu Sfântul Mir şi pe frunte, şi pe ochi, şi pe nas, şi pe gură, şi pe urechi, şi când îi pecetluim, zicem: Pecetea darului sfântului Duh”. Fără îndoială par cuvinte dure şi foarte tăioase, dar, aşa cum am spus, această atitudine împotriva ereticilor este comună întregii patristici, pentru că Sfinţii Părinţi aveau foarte clar în minte că fără dreapta credinţă nu există nici dreapta vieţuire şi deci nici mântuire. Şi continuă Marcu: “vezi cu cine îi rânduim pe aceia dintre latini care vin la noi? Aşadar, dacă aceia toţi sunt eretici, e limpede că şi latinii. Dar pentru ce şi preaînţeleptul patriarh al Antiohiei, Teodor Valsamon, în răspunsurile către Marcu, Preasfinţitul Patriarh al Alexandriei, scrie despre acestea: Prizonierii latini şi alţii, venind în bisericile noastre soborniceşti, caută să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine. Aşadar, căutăm să aflăm dacă este îngăduită această situaţie. «Cel ce nu este cu Mine, împotriva Mea este, şi cel ce nu adună cu Mine, risipeşte» (Mt. 12, 30). De aceea, fiindcă cu multă vreme mai înainte s-a rupt vestita adunare a Bisericii de Apus, adică a Romei, de părtăşia cu ceilalţi patru preasfinţiţi Patriarhi, fiind separată prin obiceiuri şi dogme străine de Biserica Sobornicească şi de ortodocşi (căci pentru aceasta nici nu s-a învrednicit papa de pomenirea comună la dumnezeieştile slujbe împreună cu numele patriarhilor), nu trebuie neamul latinesc să se sfinţească din mâna preoţească prin dumnezeieştile şi neprihănitele Taine dacă nu a declarat mai înainte pe faţă că se desparte de dogmele şi obiceiurile latineşti şi dacă nu a fost catehizat după canoane şi nu s-a făcut deopotrivă cu ortodocşii[12]. Auzi că s-au separat nu numai prin obiceiuri, ci şi prin dogme străine de ortodocşi (iar cele străine de ortodocşi sunt întru totul eretice), şi că trebuie catehizaţi după canoane şi trebuie să se facă deopotrivă cu ortodocşii[13]? Iar dacă trebuie catehizaţi, e limpede că trebuie şi unşi cu Mir. Aşadar, de unde ni s-au arătat dintr-o dată că sunt ortodocşi cei care de atâta vreme şi de atâţia Părinţi şi dascăli au fost judecaţi ca eretici? Cine i-a făcut aşa de uşor ortodocşi? Aurul, dacă vrei să spunem cele adevărate, şi câştigurile tale. Ba mai degrabă nu i-a făcut aurul pe aceia ortodocşi, ci, făcându-te pe tine asemenea lor, te-a aruncat în partea ereticilor[14].”

[1] Subcapitol extras din Studiul teologic realizat asupra operei şi persoanei Sf. Marcu Evghenicul din carteaSfântul Marcu Evghenicul – Opere, Volumul I (ediţie bilingvă), coordonator Pr. Cristian Chivu, introd., note, trad.: Marcel Hancheş, Cristian Chivu, Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristina Rogobete, Emanuel Dumitru, Marios Pilavakis şi Caliopie Papacioc, Editura Pateres, Bucureşti, 2009, pp. 132-137. Notele de subsol sunt cele originale.

[2] Epistola către ortodocşii de pretutindeni, PO 17, p. 320

[3] Către Teofan din Evripos, p. 343

[4] Despre adăugirea din simbolul de credinţă, PO 17, p. 282

[5] Epistola către ortodocşii de pretutindeni, p. 320

[6] Către Eugeniu al IV-lea, PO 17, p. 198

[7] Ultimele cuvinte ale lui Marcu Evghenicul al Efesului, PO 17, p. 349

[8] În ce măsură resentimentul anti-papal era un act asumat conştient şi dogmatic sau doar o lozincă prin care grecii se delimitau etnic şi cultural de cei din Apus credem că este o problemă destul de nuanţată şi necesită un studiu atent şi mai ales o minte curăţită de patimi.

[9] E limpede că se referă la credinţa dogmatică în Dumnezeu.

[10] În germene aceasta s-a petrecut poate mult mai devreme, pe timpul Sfântului Fotie, când erezia filioquistă a fost dată anatemei, mai întâi în Sinodul de la Constantinopol din 867, fiind prezenţi delegaţi ai tuturor patriarhilor răsăriteni. În 879 se ţine un alt sinod la Constantinopol (socotit ca al VIII-lea Ecumenic), fiind prezenţi în plus şi delegaţii papei Ioan al VIII-lea. Acest Sinod a confirmat Sinodul din 867 şi a dat din nou anatemei adăugirea Filioque.

[11] Scrisoare de mărturisire a dreptei credinţe.

[12] Răspunsuri la întrebările lui Marcu, 15, PG 119, 1048. Acestea au fost scrise în jurul anului 1195.

[13] Să aibă aceeaşi învăţătură dogmatică şi canonică, lucru dobândit în urma catehizării.

[14] Epistola către ortodocşii de pretutindeni, p. 315

Sursa: http://theologhia.wordpress.com