Bine ai făcut că te-i pocăit îndată. Dumnezeu a lăsat pocăinţa spre mântuire. Iar dacă n-ar fi fost aşa, nici apostolii nu s-ar fi mântuit, ce să mai vorbim de ceilalţi oameni! Cu limba ai păcătuit, cu inima te-ai pocăit.

Ai spus o vorbă răutăcioasă împotriva vecinului tău. Parcă ai fi aruncat o scânteie în paie. Tot satul a auzit şi a râs. Vecinul s-a necăjit şi te-a dat în judecată. Ai plătit mult, te-ai supărat încă şi mai mult. Pe tine însuţi te-ai supărat. Nu-ţi cade greu că te-a dat în judecată, ci-ţi cade greu că vecinul tău jignit te pedepseşte mereu. Nu vrea să mai stea de vorbă cu tine. Tace şi îţi întoarce spatele.

Ce să faci? Lasă lucrul în seama lui Dumnezeu şi a timpului. Roagă-te Atotvăzătorului Făcător ca să-i dea bună voire vecinului tău. Şi oricând se iveşte prilejul, spune vorbe bune despre el, (despre) vecinul tău-şi aşteaptă. Dumnezeu, vorba bună şi timpul-îşi vor face lucrarea lor. Şi într-o bună zi vei merge iarăşi la biserică cu vecinul împăcat.

Iar ca învăţătură pentru viitor să-ţi slujească spusa Mântuitorului: ’’Eu zic vouă că pentru tot cuvântul deşert pe care îl vor spune, oamenii vor da răspuns în ziua înfricoşătoarei Judecăţi ’’. Oare îţi dai seama din ea cum loveşte orice cuvânt răutăcios şi mincinos împotriva ordinii din univers şi Îl jigneşte pe Făcător? Cuvântul bun sau rău pe care îl grăim cuiva, fie şi în cea mai mare taină este simţit de tot universul şi este simţit de Făcătorul simţirii.

Sau, dacă o luăm altfel, cum s-ar putea ascunde cuvintele de Cel de Care nici gândurile nu se pot ascunde? Cu limba se fac răni şi cu limba se vindecă răni. ’’Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi cu ea blestemăm pe oameni ’’ (Iacov 3, 9).