Dogmele credinţei şi dogmele bunei-vieţuiri sunt poruncile lui Dumnezeu. Dogmele credinţei sunt ca izvoarele, iar dogmele bunei-vieţuiri ca râurile ce curg din acele izvoare. După cum sunt izvoarele, fraţii mei, aşa sunt şi râurile. Dacă izvoarele sunt curate, şi râurile sunt curate; dacă izvoarele sunt sfinte, şi râurile sunt sfinte; dacă izvoarele sunt dumnezeieşti, şi râurile sunt dumnezeieşti. Cum ne este credinţa, aşa ne este şi purtarea; cum credem, aşa ne şi purtăm. Întreaga viaţă a omului este alcătuită din credinţă şi din purtare.

Dacă izvoarele credinţei sunt tulburi, şi râurile sunt tulburi. Aşa sunt izvoarele şi aşa sunt râurile vieţii multor, ale foarte multor oameni din vremile noastre. Chiar şi cei ce s-au spălat, îndată după naştere, în preacuratul izvor al lui Hristos, au tulburat izvorul de lacrimi al Botezului cu felurite scurgeri murdare şi otrăvitoare din spiţeria filozofiei moderne şi dintr-un astfel de izvor tulbure a plecat un râu tulbure. Izvor noroios, râu noroios; aşa sunt dogmele tulburi ale credinţei şi dogmele tulburi ale purtării. Omul a început să creadă mai mult în om decât în Dumnezeu, a început să se poarte mai mult după poruncile oamenilor decât după poruncile lui Dumnezeu. Copilul s-a îndepărtat de poala părintelui său şi s-a dus unde a văzut cu ochii-unde, dacă nu în prăpastie? Aceasta s-a întâmplat şi încă se întâmplă.

Europa iudaizată a repetat amăgirea ucigătoare a vechilor evrei de acum două mii de ani, pe care Domnul Hristos i-a mustrat cu următoarele cuvinte: ’’Că lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi predania oamenilor ’’(Marcu 7, 8). Urmarea acestei blestemate amăgiri a fost că evreii L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, adevăratul Mesia, şi l-au slobozit de la moarte pe ucigaşul Varava. Iar urmarea acestei negrăite fărădelegi a fost şi este până în ziua de astăzi înfricoşata pătimire a neamului evreiesc, răspândit ca pleava de vânt în întreaga lume.

În aceeaşi amăgire a căzut şi Europa modernă. A lepădat dumnezeieştile dogme ale credinţei şi purtării şi a alergat ca o uşuratică de la un bărbat la altul, de la un filosof la altul, de la un Învăţător la altul, de la o bibliotecă la alta, ca să audă vreo nouă dogmă omenească. Doar ca să se slobozească de Dumnezeu, a căutat ajutorul oamenilor, doar ca să poată încălca dogmele dumnezeieşti, a căutat dogmele omeneşti. Dar oamenii nu sunt ca Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu mai tăgăduieşte ce a zis odată, şi ce a poruncit odată a poruncit-o tuturor, pentru totdeauna. Nu sunt aşa oamenii, nici fiii oamenilor, ci mincinoşi ca norii seci. Ce zice un om în tinereţe, tăgăduieşte la bătrâneţe. Şi când o sută de oameni vorbesc despre acelaşi lucru, se deschid o sută de izvoare tulburi şi se revarsă într-o sută de părţi.

De aici încurcătura şi zăpăceala. Niciodată nu a văzut Soarele pe pământ o astfel de încurcătură şi zăpăceală în creierii, în inimile şi în sufletele oamenilor precum în Europa cea luptătoare de Hristos, la douăzeci de veacuri după Iuda, Varava şi Caiafa. Fiecare european învăţat şi-a făcut sieşi un domeniu-idol din învăţătorul său. Păgânismul şi închinarea la idoli din India şi China sunt de departe mai nevătămătoare şi mai cuviincioase decât închinarea la idoli şi păgânismul scolastic din Europa, la douăzeci de veacuri după botezarea lui Dionisie Areopagitul în Athena şi-a celor dintâi următori ai lui Hristos în Europa Centrală şi Răsăriteană. Europa zilelor noastre este cel mai mare Turn babilonic. Cel dintâi turn din Babilon, zidit de oameni din cărămidă, era doar un semn şi-o închipuire a adevăratului şi marelui turn babilonic înfăţişat astăzi de Europa.

De unde vine aceasta? Din faptul că europenii au părăsit poruncile lui Dumnezeu şi au urmat poruncilor oamenilor. Au lepădat izvoarele curate şi limpezi ale lui Hristos, din care curgeau râuri limpezi de apă vie, şi au aflat izvoarele tulburi din care curg râuri tulburi de otravă, boală şi moarte sufletească.

De când sunt pe cer Soarele şi stelele, iar pe pământ oamenii şi neamurile, cele dumnezeieşti de cele omeneşti întotdeauna se osebesc. Cuvântul lui Dumnezeu a fost preţuit mai mult decât cuvintele tuturor oamenilor laolaltă, şi porunca lui Dumnezeu a contat mai mult decât poruncile tuturor oamenilor din lume. Dumnezeieştile dogme ale credinţei şi-ale vieţuirii au dăinuit cu tărie înaintea ochilor oamenilor precum stelele neclintite de pe bolta cerească. Până ce Europa nu şi-a pierdut minţile, acele dogme i-au luminat ca nişte stele cereşti: dogma despre unul Dumnezeu cel Viu, dogma espre Dumnezeu cel arătat în trup şi născut de Preacurata Fecioară Maria, dogma despre Treimea cea una în dumnezeire, dogma despre pătimirea Fiului lui Dumnezeu şi Mesia, despre moartea şi învierea Sa, despre a doua venire a Sa la sfârşitul vremilor, Învierea de obşte din morţi şi despre Înfricoşătoarea Judecată-toate acestea şi alte dogme ale credinţei au fost izvoare curate şi limpezi din care curgeau râurile purtării oamenilor, râurile întregii-cugetări şi cinnstei, râurile smereniei şi milosteniei, râurile bunătăţii şi dragostei, râurile bărbăţiei şi răbdării, râurle jertfei şi morţii de bunăvoie pentru Hristos şi pentru aproapele.

Dar apoi s-au arătat mulţi oameni cu mintea smintită, ce nu erau de la Dumnezeu, ci de la potrivnicul lui Dumnezeu, ca să semene o altă învăţătură în Europa. Şi a încolţit neghina care, cu aburii ei otrăviţi, a înăbuşit tot ce e dumnezeiesc şi omenesc în omul european. A rămas numai ce e sălbatic, josnic şi pămîntesc.

Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei