Sfantul Pahomie s-a nascut in Tebaida de Jos (Egipt) si a trait in timpul imparatului Constantin cel Mare (306-337). Ca soldat a luptat in armata imparatului Constantin, in faimoasa batalie impotriva lui Maxentiu.In vremea aceea era pagan. Primeste Botezul si se retrage in pustia Tebaidei, alaturi de pustnicul Palamon. Dupa zece ani de nevointe ajunge in Tabenisi, unde un inger i s-a infatisat inainte imbracat in rasa de schimonah si i-a daruit o tablita pe care se afla inscrisa pravila unei manastiri cu viata de obste. Acest inger i-a poruncit sa intemeieze o astfel de manastire chiar in Tabenisi. Zideste multe chilii, si prin lucrarea Sfantului Duh ele vor ajunge sa fie locuite de monahi.

Numarul monahilor sporeste, incat Pahomie este nevoit sa mai intemeieze alte sase manastiri. Numarul ucenicilor lui a ajuns  aproape la sapte mii. Daca Sfantul Antonie cel Mare este socotit a fi intemeietorul vietii pustnicesti, Sfantul Pahomie este considerat intemeietorul vietii manastiresti de obste.

A trecut la cele vesnice in anul 348, in varsta de 74 de ani. A fost ingropat in manastirea ctitorita de el.

Mentionam ca si metaniile (plecaciune pana la pamant sau ingenunchere si ridicare insotita de semnul Sfintei Cruci si de o rugaciune) sunt atribuite Sfantului Pahomie cel Mare.

Vedenia Sfântului Pahomie cel Mare despre călugării de la sfârşitul veacurilor

“Iesind fratii sa manance, a ramas el singur in casa, pentru rugaciune si, inchizand usa, se ruga lui Dumnezeu sa-l invredniceasca a cunoaste care va fi starea viitoare a fratilor si cele ce li se vor intampla in viitor. Si astfel si-a prelungit rugaciunea de la ora zece, pana cand s-a dat semnalul pentru slijba de noapte. Si era rugandu-se el cam pe la miezul noptii, cand, dintr-o data a fost cuprins de o stralucitoare lumina si, aflandu-se ca in extaz, a auzit un glas spunandu-i: “Noi traim cucernic asa precum ne-a invatat Hristos” si lua cunostinta de viitoarea dezvoltare a manastirilor lui. Mai vazu o nenumarata multime de frati trecand printr-o vale adanca si lipsita de apa, si multi dintre ei voiau sa iasa din vale, dar nu puteau; multi intalneau pe altii fata in fata, dar nu se recunosteau intre dansii din pricina intunericului; multi cadeau de pe picioare din pricina sfarselii; altii luptau sa se ridice si, cand erau cat pe-aici sa reuseasca, din nou se prabuseau; altii, in fine, destul de putini, abia cu mare greutate si dupa multa straduinta, daca reuseau sa iasa din valea aceea si ajungeau sus, indata erau invaluiti de lumina; iar odata ajunsi la lumina, aduceau multumita lui Dumnezeu.

Atunci a cunoscut Fericitul Pahomie cele ce se vor intampla fratilor pana la sfarsit, iar cele ce se vor intampla in timpurile acelea vor fi: trandavia fratilor, invartosarea si ratacirea multora, pacatele de care se vor face vinovati pastorii (scil. staretii) aducand dupa sine cresterea puterii celor trandavi si lenesi fata de cei buni si drepti care vor fi cotropiti de numarul mare al acelora; cei care asculta de propria vointa conform placerii lor, aceia vor stapani pe ceilalti si vor fi singurele pilde, cautand insa nu sa zideasca, ci sa se faleasca. In felul acesta cei neintelepti vor domina prin tiranie pe cei intelepti si vor lupta pentru intaietate; dreptii vor fi prigoniti de catre cei rai si cei buni nu vor avea nicio libertate in zilele acestora. In sfarsit, invatatura numita dumnezeiasca o vor transforma intr-o distractie omeneasca.

Cunoscand acestea fericitul batran, cu planset striga catre Dumnezeu, zicand: “Doamne Atotputernice, daca astfel va sa fie, de ce ai ingaduit sa existe aceste manastiri? Daca in timpurile acelea, cei care trebuie sa conduca pe frati vor fi tot asa de rai ca si cei pe care-i pastoresc, atunci desigur, orb pe orb conducand, amandoi vor cadea in groapa (cf.Matei 15,14). Iar in cazul acesta, fara rost si zadarnic m-am muncit. Adu-ti aminte, Doamne, de ostenelile mele si de ale tuturor fratilor, care s-au smerit din adancul sufletului pentru numele Tau. Adu-ti aminte, Doamne, ca mi-ai fagaduit sa nu ma parasesti pana la sfarsitul veacului acestuia si sa pazesti duhovniceasca mea samanta. Tu stii, Stapane, ca de cand am imbracat chipul monahicesc, niciodata nu m-am saturat cu ceva pe acest pamant, nici chiar cu apa”.

Dupa ce a spus acestea, a fost un glas care i-a zis: “Te mandresti, Pahomie, desi esti ca oricare alt om; mai bine cere mila si indurare pentru tine insuti si lasa deoparte orice gand de marire, stiind ca tot ceea ce ai castigat, dupa mila Mea ai castigat”.

Auzind acestea, Fericitul se arunca dintr-o data la pamant si ceru mila de la Dumnezeu, spunand: “Doamne Atotputernice, revarsa mila Ta spre mine si nu ma lipsi de ea vreodata, pentru ca si eu stiu ca fara mila Ta nu poate exista nimic”. Astfel rugandu-se Lui, iata doi ingeri ai lui Dumnezeu se asezara langa el, dintre care unul mai tanar, a carui infatisare era minunata si cu neputinta de descris, purta pe cap o cununa de spini. Ridicand ingerii pe Pahomie, i-au zis: “Pentru ca ai implorat pe Dumnezeu sa-Si reverse indurarea Sa peste tine, iata Acesta reprezinta mila Sa, Domnul Slavei, Hristos, Fiul Sau Unul nascut pe Care L-a trimis Mantuitor lumii si voi L-ati rastignit si cununa de spini I-ati pus imprejurul capului“. Iar Pahomie a spus catre Dansul (scil. catre cel mai tanar, adica Hristos): “Ma rog Tie, Stapane, firii Tale celei nepatate, nu eu Te-am rastignit”. Zambind, cel mai tanar ii zise: “Stiu ca nu tu M-ai rastignit, ci parintii vostri. Fii deci incredintat ca radacina duhovnicestii tale semintii nu va pieri pana la sfarsitul veacului. Putinii care vor fi izbaviti in timpurile acelea de multa intunecime a nepasarii, vor fi gasiti mult superiori celor care traiesc astazi pentru ca, acestia de acum, te au pe tine ca un far inaintea ochilor lor si vietuiesc conform virtutii bazandu-se pe lumina ta; urmasii lor insa, care vor trai pe un pamant nenorocit, daca de bunavoie si cu buna cugetare, necondusi de cineva alearga spre adevar si indepartandu-se de intunericul minciunii cauta dreptatea, acum, iti spun ca se vor face si ei partasi mantuirii dimpreuna cu cei care traiesc astazi intru desavarsire si curatenie”. Si spunand acestea, Se ridica spre cer, prin aerul care stralucea de lumina.
“Fericitul Pahomie s-a inspaimantat de cele ce i s-au grait si a ramas nemancat. Indata apoi s-a dat semnalul pentru slujba de noapte. Adunandu-se deci fratii, l-au gasit in biserica. Dupa ce s-a terminat slujba de noapte s-au asezat toti ca sa-i asculte cuvantul si, deschizandu-si gura sa, a inceput sa-i invete, zicand: “Fratilor, atata vreme cat veti avea suflare in trupul vostru cel pieritor, luptati-va pentru mantuirea voastra inainte de a sosi ceasul acela in care va trebui sa ne plangem pe noi insine. Sa practicati cu sarguinta virtutea, caci va zic voua, de-ati cunoaste bunurile care sunt pregatite in cer celor ce se nevoiesc si cum sunt pedepsiti lenesii si pacatosii, si la ce tortura vor fi supusi trandavii, dar in special aceia care, desi au cunoscut adevarul, n-au vietuit totusi cum se cuvine, ati cauta sa fugiti de cercarea muncilor iadului. Indurati orice osteneala, daca prin aceasta puteti dobandi virtutea cea intru Hristos. Mergeti asadar, fratilor, spre morminte si priviti din ce sunt facuti oamenii, ca nimic nu suntem. Pentru ce se mandreste asadar omul, fiind el tarana? Pentru ce se mareste el, cand nu este decat o putreziciune rau-mirositoare? Sa ne plangem deci pana mai este timp, ca nu cumva sosind vremea mortii, sa fim gasiti nepregatiti si sa ne aflam in situatia de a cere lui Dumnezeu un alt timp pentru pregatire. (…) Sa nu ingaduiti asadar, fratilor, veacului acestuia neinsemnat si fara de pret, asemanator umbrei trectoare, sa ne rapeasca fericita aceea si nemuritoare viata…”.