În anul 428, în scaunul episcopal al Constantinopolului a urcat Nestorie¹, predicator cu darul elocinţei şi ascet cu vieţuire aspră. Însă acest bărbat vanitos avea credinţe cu totul stricate şi hulitoare, care literalmente răsturnau „taina cea din veci ascunsă” (Coloseni 1, 26) şi mântuirea neamului omenesc.

Sfinţi Părinţi care au întrerupt comuniunea cu cei ce nu credeau sau nu învăţau ortodox

Nestorie cugeta cele ale lui Arie², iar credincioşii „nu au voit să aibă părtăşie cu el, de vreme ce are astfel de cugete. Astfel, chiar şi acum, poporul din Constantinopol nu merge la bisericile lui, afară de câţiva nemintoşi şi adulatori de-ai săi. Mai toate mănăstirile şi arhimandriţii³ nu au comuniune cu el, temându-se ca nu cumva să se vatăme din pricina credinţei lui”- zice Sfântul Chiril al Alexandriei în Epistola 11, P.G. 77, 81BC – […] fiindcă acolo unde se aduce vătămare credinţei în Dumnezeu, cinstirea faţă de părinţi să înceteze”⁴.

Într-o epistolă trimisă de arhimandritul Vasile diaconul, monahul Tarasie citeţul împreună cu alţi monahi, împăraţilor Teodosie şi Valentinian⁵ se arată că: „unii preacucernici preoţi l-au mustrat de multe ori în faţă pe Nestorie la Sinod, pentru nesupunerea lui faţă de dreapta credinţă. […] Toţi aceşti clerici au încetat, până astăzi, comuniunea cu Nestorie şi tot de aceea şi alţii se feresc, în ascuns, de împărtăşirea cu el.”⁶

Cuviosul Ipatie era egumen al Mănăstirii Rufinienilor din Calcedon. Mai înainte încă de înscăunarea lui Nestorie, acest Cuvios avusese o vedenie prin care i se descoperea abaterea patriarhului de la dreapta credinţă. Astfel, când comoara cea rea a inimii aceluia a început să iasă la iveală şi Ipatie „a cunoscut cugetele lui Nestorie, că nu erau cele ce se cuveneau să fie, a şters îndată numele lui din dipticele bisericii, ca să nu mai fie pomenit la Proscomidie. Înştiinţându-se despre aceasta evlaviosul episcop Evlalie, s-a temut de urmările unei asemenea fapte; şi cum lucrul se răspândea şi se făcea cunoscut, Nestorie însuşi i-a cerut să-l mustre pe Ipatie, căci Nestorie era încă episcop în Constantinopol. Deci i-a zis Evlalie lui Ipatie: De ce ai şters numele lui, mai-nainte de a vedea ce se va petrece?. Iar Ipatie i-a răspuns: <De când am auzit că vorbeşte necuviincios despre Domnul meu, am încetat comuniunea cu el şi nici numele nu i-l mai pomenesc; fiindcă nu mai este episcop>.”7

În cele din urmă, Anastasie l-a exilat pe Sfinţitul Macedonie în Evhaita, în cursul aceluiaşi an (511). Succesorul său, Timotei (511-518), a încercat să înscrie în diptice numele lui Sever, dar a fost împiedicat de popor. „De părtăşia cu Sever fugeau toţi ortodocşii, şi mai cu seamă monahii […]”¹¹. „Săvârşindu-se egumenul Mănăstirii lui Die, Timotei a mers acolo pentru hirotonia şi instalarea unui nou egumen. Dar cum monahii erau de partea Sinodului de la Calcedon, egumenul s-a lepădat a fi hirotonit prin mâinile unui patriarh ce nu recunoştea al IV-lea Sfânt Sinod. Atunci Timotei a rostit: <Anatema tot celui ce nu primeşte Sinodul de la Calcedon!>, şi candidatul la egumenie a primit hirotonia”¹².

Când acelaşi împărat, Anastasie, l-a silit pe patriarhul Ierusalimului să se împărtăşească cu Sever, acesta a ales mai degrabă să fie scos din episcopie decât să se împărtăşească cu acel eretic: „Iar Ilie al Ierusalimului, fiind silit de împărat sau să se împărtăşească cu Sever, sau să fie scos din episcopie, sprijinit de monahi, mai vârtos a voit să fie scos din episcopie”13. Mâniat, împăratul l-a surghiunit pe Ilie (516) şi în locul lui l-a aşezat pe Ioan, care se învoise să-l recunoască pe Sever şi să anatematizeze Sinodul de la Calcedon. Înştiinţându-se de aceasta, Cuviosul Sava cel Sfinţit (438-532) şi părinţii din pustie l-au rugat cu stăruinţă pe Ioan să nu-l primească în comuniune pe Sever.

După Sinodul din Lateran (649) – sinod convocat împotriva ereziei monotelismului -, Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost prins şi dus şi el la Constantinopol împreună cu doi ucenici ai săi, spre a fi judecat. Aici, dregătorii i s-au plâns Cuviosului că nefiind el însuşi în comuniune cu Biserica Constantinopolului, acest lucru constituie pentru toţi o pildă puternică pentru a rupe la rândul lor comuniunea cu bizantinii. Fiind audiat la palat, eparhul l-a întrebat, printre altele: „<Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu?>. El a răspuns şi a zis: <Nu>. I-a zis acela:<De ce?>. Şi a răspuns: <Fiindcă a respins Sinoadele (Ecumenice)>.”14 Atunci aceia i-au spus mărturisirea lor eretică, pe care, desigur, Sfântul a respins-o, drept care a fost exilat de împărat în Vizya Traciei. Acolo a primit vizita episcopului Teodosie al Cezareei însoţit de două căpetenii (656), cărora le-a explicat de ce nu este în comuniune cu Biserica Constantinopolului. Observaţiei lui Teodosie că nu trebuie considerată dogmă ceea ce se săvârşeşte prin iconomie, Sfântul Maxim i-a răspuns: „[…] <Îmi porunciţi ca având toate acestea scrise în cartea inimii mele, să vin să mă împărtăşesc cu Biserica ce propovăduieşte astfel de dogme şi să mă fac părtaş cu cei ce socotesc că-i stau împotrivă diavolului, dar se întorc în realitate împotriva lui Dumnezeu? Să mă ferească Dumnezeu, Cel ce pentru mine S-a făcut Om fără de păcat!.> Şi punându-le metanie, a zis: <Orice vă este poruncit să faceţi robului vostru, faceţi; eu însă nicicând nu mă voi face părtaş cu cei care primesc aceste inovaţii>”¹⁵.

Credincios rânduielilor apostolice şi patristice care privesc relaţiile noastre cu eterodocşii, Sfântul Ioan Damaschin respingea cu totul comuniunea cu aceştia¹⁶ şi îi sfătuia pe ortodocşi: „Cu toată puterea să ne păzim să nu luăm împărtăşanie de la eretici şi nici să dăm”¹⁷.

Sfântul Teodor Studitul le scria preaiubitelor sale monahii: „Nespus mă bucur şi dau slavă lui Dumnezeu, fiindcă aud că aţi rămas până acum întru totul curate de părtăşia cu ereticii. […] Fiindcă adulter este, o, preaînţeleptelor, chiar şi a se împărtăşi cineva cu ereticii.”¹⁸. Altă dată, din nou, scria următoarele: „Păziţi-vă încă pe voi înşivă, rogu-vă, de erezia stricătoare de suflet, a cărei împărtăşire este înstrăinare de Hristos”¹⁹. Păzitor riguros al sfintelor canoane şi al Sfintei Predanii, s-a ferit până la moarte de împărtăşirea cu ereticii şi de pomenirea episcopilor eretici. Credea şi propovăduia că: simpla pomenire a unui episcop eretic constituie o „întinare” şi ştirbeşte ortodoxia celui care îl pomeneşte²⁰; comuniunea cu ereticii ne desparte cu totul de Hristos²¹; nu numai ereticii, dar şi cei ce sunt în comuniune cu ei sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi, potrivit lui Atanasie cel Mare, trebuie să ne ferim nu numai de cei dintâi, dar şi de cei de-ai doilea²²; pâinea eretică îi face pe cei ce o primesc în acest chip (ca împărtăşanie) să aibă părtăşie între ei²³ ; biserica ce se pângăreşte de eretici nu mai este biserică sfântă a lui Dumnezeu, ci casă pângărită, cum zice Marele Vasile, de vreme ce îngerul care se afla într-însa, precum în orişice biserică, s-a îndepărtat din pricina necucerniciei ereticilor. De aceea nici jertfa ce se săvârşeşte într-însa nu este bine-primită la Dumnezeu²⁴. Spunea de asemenea că este mai bine ca cel nebotezat să se boteze, la caz de nevoie, de către un monah sau un mirean ortodox, decât să moară nebotezat sau să primească botezul de la eretici²⁵. Interzicea să facem rugăciune, să aducem prinoase de ulei sau ceară pentru eretici, ori să le facem parastase, „căci nu sunt lucruri de joacă cele dumnezeieşti […] Nici nu va fi aşezat cu ortodocşii cel ce nu are părtăşie cu Ortodoxia”²⁶. De asemenea, nu îngăduia să facem panaghii, panihide sau rugăciune pentru ortodocşii care au murit având împărtăşire cu ereticii27, nici să-i pomenim la Dumnezeiasca Liturghie, chiar dacă ar fi vorba de tatăl, mama sau fratele nostru28. În acord cu învăţătura dumnezeieştilor canoane, interzicea chiar statul la masă cu ereticii29 sau cu cei ce sunt în comuniune cu aceştia30. Astfel, „Chiar şi dacă mănâncă împreună, sau bea, sau are o legătură de prietenie cu ereticii, are să dea răspuns”³¹.