Bătrânii îmbunătăţiţi ai Atonului ştiu o taină cu neasemănat tâlc. Se spune că în crăpăturile acestui sfânt munte vieţuiesc şapte schivnici, şi are Dumnezeu grijă ca numărul lor să nu se împuţineze niciodată. Căci la trecerea din viaţă a unuia, prin descoperire de sus altul îi ia locul. Şi astfel nu se împuţinează în veci untdelemnul rugăciunii, care moaie inima lui Dumnezeu şi slobozeşte îndurările Sale. Pentru dragostea şi îndreptările celor şapte schivnici şi pentru nesfârşitele lor rugăciuni ţine Dumnezeu lumea.

Aşa mărturisesc şi cred bătrânii Atonului. Şi nu fără pricină şi temei este mărturisirea lor. Căci „fuga de lume” a pustnicilor şl a călugărilor nu înseamnă numaidecât şi părăsirea lumii, cum obişnuit cred zănaticii teologiei româneşti, săraci cu duhul şi cu trăirea, plimbăreţii printre străini, rătăciţii prin „bălăriile” protestante şi catolice, iubitorii de slavă deşartă, ziariştii arhiepiscopali. Ci fuga de lume este o îngrădire duhovnicească, precum spune bătrânul Teodor din pustia Kanop: „Eu sunt fiu al lui Adam. Văzând roadă frumoasă şi bună la gustare, Adam – părintele meu – n-a mai putut să rabde: a luat şi a gustat. Din această pricină a murit. Aşa şi eu. Văd rodul păcatului, îndată îl poftesc, îl gust. Şi sigur că voi muri” (Pateric).

Fuga de lume este o măsură de sănătate sufletească, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul: „Sufletul curat se turbură de vederea oamenilor şi de legătura cu ei” (Omilia 69). De-asemenea, este un chip de desăvârşire: „De vrei să fii cunoscut de Dumnezeu, fii – pe cât cu putinţă – necunoscut de oameni” (Avva Teognost, Pateric). Şi este un pisc de pe care poţi străpunge pâcla din valea plângerii.

Ajuns pe acest pisc al însingurării, care înseamnă lepădarea de sine şi omorârea de sine, călugărul vieţuieşte în Dumnezeu. El ştie, însă, că Dumnezeu este dragoste pentru lume: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul Său cel Unul-născut l-a dat pentru ea…” Este dragoste pentru făptură: „Poruncă nouă dau vouă: iubiţi-vă unii pe alţii”. Şi pentru aceasta îşi întoarce ochii către lumea din care a fugit, printr-o nemăsurată dragoste pentru fraţii săi.

Această întoarcere în lume este năvalnică şi aprinsă, fiindcă şi dragostea călugărului este desăvârşită. În râvna lui, vrea să ajungă măsura dragostei dumnezeieşti. Se cunosc cazuri, când râvna marilor pustnici şi cuvioşi a ajuns să se lupte cu Dumnezeu din pricina iubirii lor de oameni, aşa cum zicea odinioară Moisi lui Dumnezeu: „De le ierţi păcatele, apoi iartă-le; de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea în care m-ai scris”. Sau ca Apostolul Pavel: „Pentru că aş dori să fiu eu însumi anatema, departe de Hristos, pentru fraţii mei…”

Aşa au făcut patru bătrâni, care s-au prins între dânşii să trăiască într-un suflet şi să fie împreună şi în veacul acesta şi tot împreună să se afle şi în ceruri. Au rânduit viaţa lor astfel: Trei dintr-înşii să petreacă în nevoinţă, liniştindu-se în pustie, iar al patrulea să slujească trebuinţei lor. Trecând timp, doi dintr-înşii au murit, iar doi au rămas pe pământ. Din zavistia diavolului, unul din cei rămaşi, mergând el pentru hrană în lume, a căzut în păcatul curviei. Şi întorcându-se a văzut un leu. Atunci s-a descoperit celui din pustie această vedenie: Bătrânii care se săvârşiseră se rugau lui Dumnezeu, zicând: „Dă pe fratele căzut în gura leului, ca să se spele de păcat şi să vie în locul acesta, unde suntem şi noi. Să nu rămâie jos unirea noastră” (Pateric).

De multe ori, dragostea pentru om a călugărului se împreună cu multă asprime, cu înfricoşarea şi chiar cu blestemul, pentru scăparea acestui om din mrejele păcatului. Astfel egumenul Studionului, sfântul Teodor Stu-ditul, înfruntă pe împăratul Constantin al Vl-lea, care despărţindu-se de legiuita lui soţie, luase alta, scriind la moartea împăratului aşa: „…prea curvarul împărat, care n-a avut buna socotinţă ca să facă binele, a fost ridicat din această lume, ca să înveţe chiar şi regii să nu strice dum-nezeieştile legi şi să nu mai urzească prigoniri necuvioase şi surghinuri, cu toată cinstea unei hlamide împărăteşti” (Laud. funeb. 833).

Totdeauna, însă, această dragoste este fără de margini. Este plină de milă pentru făptură. E slujitoare şi atât de potolită, de smerită şi de blândă, cât după dreptate a fost numită ea „dragostea smerită, dragostea slujitoare; iară de unii „smerenia dragostei”. Sau şi mai bine: „Este un pârjol al inimii peste toată făptura, peste oameni, peste animale, păsări, draci şi peste întreaga zidire” -cum zice Sfântul Isaac Sirul.

Omul care săvârşeşte această slujire nu rabdă căderea în păcat a semenului. Nu îngăduie vătămarea făpturii. Nu suferă batjocorirea lucrului lui Dumnezeu. Un astfel de om suferă cumplit în dragostea lui, varsă şiroaie de lacrimi, se roagă, se smereşte, vinde sufletul său pentru alţii: pentru vrăjmaşii adevărului, pentru bolnavi, pentru cei ce îi fac rău.

 Avva Serapion, cu porecla Sidonie, s-a vândut pe sine unui măscărici elin, care avea femeie desfrânată, pentru douăzeci de galbeni. Vreme îndelungată a petrecut în casa măscăriciului, nevoindu-se cu citirea Scripturilor, gustând puţină apă şi pâine şi slujind cu mare silinţă şi îndemânare stăpânilor săi. Până ce a mântuit de la moarte suflete păgâneşti şi a adus în staulul lui Hristos oile rătăcite. Nu l-au îndepărtat pre dânsul nici bătăile, nici umilirile, nici pofta muierii, până ce a covârşit dragostea lui şi a biruit.

Tot pentru dragoste, un pustnic a aflat pe un om îndrăcit, care nu putea să postească. Deci s-a rugat lui Dumnezeu ca să se mute dracul la dânsul, iară omul să se slobozească. Şi aşa s-a făcut. Îngreuiat de drac, pustnicul a răbdat cu atât mai vârtos până ce Dumnezeu, pentru dragostea lui, a gonit pe drac de la dânsul.

Până şi păcatele altuia le ia asupră-şi slujitorul dragostei. Doi fraţi petreceau la chilii. Cel mai bătrân a zis: „Să petrecem împreună, frate”. A răspuns celălalt: „Eu sunt păcătos şi nu pot să petrec împreună cu tine, Avvo”. Până ce cel ce se împotrivea a căzut în curvie. Atunci a zis bătrânul: „Eu port jumătate de păcat şi tu cealaltă jumătate; de acum putem fi împreună şi să ne pocăim”.

Nemăsurată în cuprins este şi povestirea despre schivnicul care vedea un frate intrându-i în chilie şi furându-i totul. Fără pic de cârtire sau mustrare, bătrânul lucra şi mai mult, socotind că fratele are grele trebuinţe. A sosit însă vremea morţii sale. Văzând între ucenici şi pe cel ce-l fura, l-a chemat aproape şi i-a sărutat mâinile, zicându-i: „Mulţumesc mâinilor acestora, că printr-însele mă duc întru împărăţia cerurilor. Din care cuvinte şi fapte, s-a vindecat fratele de agoniseală străină.

Iată şi un altul, care-şi iubeşte până şi vrăjmaşii, topind scârba lui în dulceaţa dragostei de Dumnezeu. Acela călătorea. Rătăcindu-se, a întrebat pe nişte drumeţi. Şi s-au întâmplat să fie aceştia tâlhari. Răzleţind pe călugăr în pustie, unul dintr-înşii a vrut să-l jefuiască. Între dânşii era un şanţ. Tâlharul vrând să treacă şanţul, a năvălit asu-
pra lui, pe nesimţite, un crocodil. Călugărul însă a văzut primejdia şi l-a înştiinţat. Şi s-a minunat tâlharul de dragostea călugărului, pocăindu-se.

Şi atâtea alte pilde se mai găsesc în Patericul din care am cules pe cele de mai sus, câte să dovedească neodihnita slujire prin dragoste, pe care monahii îmbunătăţiţi o împrăştie peste lume prin fapta, prin smerita lor priveghere, prin lacrimile şi rugăciunile lor.

Iară vremea şi ţara noastră nici ele nu sunt lipsite de neştiute făclii care se topesc în dragoste şi privegheri pentru soarta rânduită de Dumnezeu neamului rumânesc şi pentru împreunarea lui cu Hristos Mântuitorul.

Pentru care nu va îngădui Dumnezeu gonacilor călugărismului nostru şi scopiţilor lumii acesteia să fie depărtaţi monahii de la adevărata lor slujire: smerenia dragostei – una dintre marile putinţe de îmbunătăţire şi de creştere duhovnicească a naţiei româneşti.