Într-o sfântă mănăstire un călugăr vieţuia. Toate le făcea cu trudă, dar de nimeni n-asculta iar când îl certa vreun frate tare se mai supăra. Într-o zi primi poruncă: „Frate, făr-a te mâhni, ia să pleci în lumea largă, până ce te vei smeri. Ai aici bani în pungă pentru anul cât vei sta Să plăteşti din banii aceştia pe oricine te-o-njura”. Şi plecă. Merse în lume, anul trecu îndată, iar bănuţii cei din pungă într-o zi se gată. Atunci bătu în poartă, aşteptând ca să-i deschidă cel care păzea intrarea şi privea printr-o firidă.

A stat el, a stat la poartă două zile şi trei nopţi cerându-şi umil iertare la stareţ şi-ntregii obşti. Dar în cor spuneau cu toții: „Pleacă, eşti un ticălos, un rătăcitor, hoinar, un netrebnic păcătos. Banii obştii, fără frică, un an tot i-ai cheltuit iar acum fără ruşine tot la noi ai revenit”?

A mai stat încă o vreme pe la porţi şi-l ocăra toată obştea mănăstirii, dar el nu se supăra. Pân-la urmă, vine-un frate, zguduit de-aşa răbdare:
„Cum de-nduri fără cârtire şi fără de întristare”? „O, sunt vesel, fericit! Un an întreg am dat bani la cei care m-au jignit şi m-au scuipat, iară voi, fără de plată, fără să primiţi un ban, m-aţi certat în două zile cât străinii într-un an”.

De atunci, pe-acel cucernic nimic nu-l mai tulbura şi-a slujit cu bucurie, smerit, toată viaţa sa.

Din „Izvorul îndepărtat”, editura Pim 2011