Lumânările de cununie mai sunt cunoscute şi ca făclii, având simbolul luminii credinţei care trebuie să-i însoţească în viaţă pe miri. Lumânarea aprinsă este, în viaţa bisericească, simbolul purităţii sufleteşti, a puterii credinţei, focul iubirii creştine şi nădejdea luminii dumnezeieşti spre care speră cei ce le aprind, însoţindu-le cu rugăciunea personală. Lumânările de cununie sunt aduse în biserică de către domnişorii de onoare, apoi date naşilor, care le ţin aprinse pe parcursul desfăşurării ceremoniei religioase. Mai sunt cunoscute şi ca „făclii”, având simbolul luminii credinţei care trebuie să-i însoţească în viaţă pe miri.
Ele se aprind de la lumina din sfeşnic, de către preot, arătând că de la Hristos îşi trage seva viaţa de familie, fiindcă El a spus despre Sine: „Eu sunt lumina lumii. De va veni cineva după Mine, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12). Potrivit acestui text biblic, făcliile îl reprezintă pe Hristos care călăuzește drumul celor care se însoţesc prin cununie.
Ele mai simbolizează şi modelul luminos al naşilor, care-i vor călăuzi pe drumul vieţii, iar una dintre rugăciuni precizează că mirii trebuie să „strălucească precum luminătorii pe cer”, adică să devină model de familie pentru alţii: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16). De aceea, la finalul slujbei, mirii ies din biserică purtând făcliile ei înşişi, pentru că devin familie, model al iubirii binecuvântate de Dumnezeu în biserică.
(Pr. Lect. Dr. Dan Sandu, Nunta –Ghid pentru organizarea perfectă, Editura Samia, Iaşi, 2006, pp. 15-37)

PS Intenția acestui articol este de a inspira parohii să explice tinerilor semnificația cununiei.

Cununia la biserică ‒ o „bifăm” sau o înțelegem ca Taină pentru veșnicie?
Cununia la biserică nu este doar o „superstiție” care trebuie „bifată” pentru ca mirilor să le meargă bine în viață, ci este elementul fără de care nunta rămâne o petrecere între prieteni și rude. Binecuvântarea care se revarsă aspura mirilor prin Taina Cununiei îi unește pe aceștia pentru veșnicie.
Mulţi oameni nu conştientizează caracterul sacramental (de Sfântă Taină) al căsătoriei. Care să fie cauza? Aceasta se vede la nuntă; spre exemplu: mirele zâmbeşte, mireasa îl calcă pe picior, naşii sunt îmbrăcaţi indecent, nu ştiu să se închine, nuntaşii nu sunt decenţi, nu trăiesc momentul; este clar că nu-şi dau seama ce se întâmplă!…
Este vina noastră, a preoţilor, că nu catehizăm pe miri, pe naşi şi pe ceilalţi, că nu îi determinăm să conştientizeze această Sfântă Taină; şi este vina lor că nu înţeleg exact cum stau lucrurile la Dumnezeu, că nu sunt identice celor omeneşti.
(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, 2001, p. 109)

Urmează rutina zilnică…

Așa nu, așa da – stresul.
Bineînţeles, soţia n-are dreptate, căci n-ar fi trebuit să se năpustească imediat cu discuţii asupra soţului obosit, însă şi soţul comite o mare greşeală alungându-şi soţia ca pe o muscă sâcâitoare şi considerând toate problemele ei feminine fleacuri care nu merită atenţie.
Haideţi să luăm două exemple de comportament al bărbatului, respectiv femeii, în condiţii de oboseală şi stres.
Soţul vine de la muncă obosit, îi dă bună ziua soţiei, se duce în cameră, se aşază în fotoliul moale, dă drumul la radio, după care se cufundă în lectura unui ziar sportiv. Soţiei nu prea îi place asta: şi ea a obosit peste zi, vrea să stea de vorbă. Se duce la soţ şi începe să-i povestească despre anumite probleme ale sale şi treburi casnice. În cele din urmă, soţul se desprinde de ziar şi, privind-o pe sub sprâncene, spune: „Sunt foarte obosit, vreau să mă odihnesc. Ce, nu putem discuta şi pe urmă toate nimicurile astea? Sau, şi mai bine, n-am putea să nu le mai discutăm deloc? Că şi aşa pălăvrăgeşti mereu la telefon cu mama ta şi cu prietenele”.
Soţia se ambalează imediat: „Nu cred că aveai cum să oboseşti atât de tare stând cu fundul pe scaun la birou. Eu nu obosesc mai puţin decât tine, toată ziua stau în picioare, iar tu vii acasă și iei imediat ziarul sau te culci și te uiti la televizor, iar mie nu vrei să-mi dai nici o atenţie!”. Şi aşa începe o ceartă absolut gratuită.
Bineînţeles, soţia n-are dreptate, căci n-ar fi trebuit să se năpustească imediat cu discuţii asupra soţului obosit, însă şi soţul comite o mare greşeală alungându-şi soţia ca pe o muscă sâcâitoare şi considerând toate problemele ei feminine fleacuri care nu merită atenţie.
Pentru femeie nu este importantă atât rezolvarea problemelor discutate, cât atenţia faţă de frământările ei. Ea pune pe primul loc comunicarea, posibilitatea de a discuta anumite probleme, de a exprima ceea ce s-a adunat peste zi în sufletul ei. Dacă soţia nu poate discuta lucrurile acestea cu soţul, ea îşi va împărtăşi trăirile sufleteşti prietenelor, rudelor, va discuta cu acestea la telefon vreme îndelungată, lucru care, de obicei, nu prea le place soţilor.
Să examinăm un exemplu de comportament corect în aceeaşi situație.
Soţul a avut o zi grea. E luna decembrie, a lucrat până târziu la situaţia anuală şi, pe deasupra, a trebuit să cumpere cadouri copiilor. Venind acasă cu maşina, s-a gândit că n-ar fi înţelept să intre în casă, imediat, aşa, gâfâind (fiindcă este iute din fire și când este obosit şi tensionat poate fi scos uşor din sărite de mărunţişuri). Ca atare, a hotărât ca întâi să se mai răcorească şi, după ce a respirat un pic de aer curat, s-a plimbat puţin pe jos în faţa blocului, după care a intrat în scară şi s-a dus la apartamentul său.
Soţia l-a întâmpinat: „Bună, dragule, am o grămadă să-ţi povestesc! Am fost rugată să organizez spectacolul de Crăciun la şcoală, a sunat sora mea şi ne-a invitat să mergem în vacanţă cu toţii la mănăstire. Iar mobilul mi s-a stricat”. El, îmbrătisând-o și sărutând-o, i-a răspuns: „Bună, puiule, sigur, trebuie să discutăm serios toate astea, dar astăzi am avut o zi tare grea, pur şi simplu cad din picioare; vreau să mă întind jumătate de oră şi pe urmă vorbim neapărat. A, era să uit: am pentru tine ceva bun” – şi i-a întins soţiei o ciocolată. „Mulţumesc, ce atent eşti! Îţi încălzesc acum cina să mănânci, şi pe urmă le citesc ceva copiilor, ca să te poţi odihni în linişte.”
După cum vedeţi, nu este deloc greu: câteva vorbe tandre şi un pic de răbdare ne ajută să evităm conflictele.
(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, pp. 44-46)
Cum să construim o căsnicie armonioasă
Atunci când soţii trăiesc împreună de multă vreme, de obicei îşi cunosc bine slăbiciunile, sensibilităţile, temele care trebuie evitate în convorbiri. Ştiind toate acestea, putem învăţa să prevenim conflictele, ciocnirile, certurile, adică, potrivit proverbului, să ne „aşternem moale” în locurile posibilelor căderi.
Oricum, familia este mult mai uşor de însănătoşit, problemele ei sunt mult mai uşor de rezolvat atunci când tensiunea este abia la început, când nu s-a ajuns la limită. Tocmai în acest scop există profilaxia. Ca atare, este necesar să vorbim nu doar despre conflictele familiale, ci şi despre felul în care soţii trebuie să-şi construiască relaţia pentru a preveni situaţiile conflictuale. Pentru aceasta, soţul şi soţia trebuie:
Să se străduie chiar de la început să construiască relaţii corecte în familie.
Să ajungă la o unitate de vederi cu privire la problemele fundamentale ale vieţii de familie – şi, principalul, cu privire la scopurile şi sarcinile căsniciei lor, fiindcă sarcina unirii conjugale este de a deveni un întreg: Şi vor fi cei doi un singur trup (Facere 2, 24), un suflet şi un trup.
Soţii trebuie să-şi studieze şi să-şi cunoască particularităţile, „bubele”. Acestea există la orice om şi în orice căsnicie, la fel cum omul care şi-a studiat organismul ştie care dintre organele lui e slab şi îl menajează. Dacă are probleme cu gâtul, nu mănâncă îngheţată, nu bea băuturi reci; dacă e bolnav de stomac, o să evite mâncarea grea şi condimentată, şi aşa mai departe.
Atunci când soţii trăiesc împreună de multă vreme, de obicei îşi cunosc bine slăbiciunile, sensibilităţile, temele care trebuie evitate în convorbiri. Ştiind toate acestea, putem învăţa să prevenim conflictele, ciocnirile, certurile, adică, potrivit proverbului, să ne „aşternem moale” în locurile posibilelor căderi. Atunci vom reuşi să reducem conflictele la minimum, iar idealul spre care trebuie să tindem este cel de a nu ne certa deloc, de a nu avea nici un conflict.
(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, pp. 50-51)
Sursa: doxologia.ro/casatorie