”Intr-o celula vecina erau trei detinuti. Unul, doctor, rezista regimului de privatiune alimentara, dar era irascibil si taciturn. Celalalt, muncitor, era slabit si orb din cauza diabetului netratat. Al treilea, taran, si el slabit, era calm si se ruga toata ziua. Stia Acatistul Maicii Domnului si multi psalmi pe de rost. Ingrijea de muncitor si discuta cu el. Doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior. Muncitorului ii era din ce in ce mai rau si nu se mai putea misca. Taranul a raportat, rugand militianul sa-l duca la spital. Dar militianul i-a trantit usa in nas. Dupa cateva zile mancarea a devenit mai gustoasa. Se vedeau bucatelele mici de carne, mate si zgarcituri. Taranul, inainte de a-i da muncitorului portia, pescuia carnea din gamela lui si o punea in gamela orbului, apoi il indemna sa manance:
– Ia, frate, ca si-au adus aminte Dumnezeu si Maica Domnului de noi si ne-au mai indulcit suferinta!
Muncitorul insa se epuiza pe zi ce trecea. Dupa catva timp a devenit inconstient. Atunci doctorul i-a zis taranului:
– Ce faci, domnule? In loc sa mananci dumneata si portia lui, ca vezi bine ca moare, dumneata ii dai si portia cea mai buna din portia dumitale?!…
– Da, domnule doctor, vad si eu ca moare, dar n-as vrea sa constate pe lumea cealalta ca aici nimeni nu l-a iubit…
Si s-a asezat in genunchi la capul muribundului, rugandu-se. Ceva s-a pertecut atunci in sufletul doctorului. A inceput sa planga in hohote. L-a rugat pe taran sa-l invete Acatistul si psalmii si petreceau tot timpul in rugaciune”. (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata)
”Consider de mare tinuta crestina atitudinea unor oameni care fara sa aiba o inclinatie mistica deosebita, au fost tot timpul de un ajutor extraordinar. Ei au facut un gest care merita sa fie mentionat. Este vorba despre patru detinuti, bolnavi si ei de TBC, dar cu o forma mai usoara, care s-au hotarat sa spele toate rufele celor ce nu mai puteau sa faca lucrul acesta. Au fost mai multi care au ajutat periodic la spalat, dar patru dintre ei au facut treaba aceasta zi de zi, vreme de vreo trei ani: Mihai Parau, Sandu Alexandrescu, Alexandru Angelescu si Ionas Plopeanu. Spalau afara, in niste lighene date de administratie. Munca aceasta le lua cateva ore in fiecare zi. Vara era mai simplu, dar iarna apa era rece ca gheata si oamenii acestia, bolnavi la randul lor, stateau in frig si erau cu mainile rosii ca racul. Din duh crestin, nu din alte motive, si-au asumat aceasta munca.
Ioan Cazacu a fost cel care impletea imbracaminte din fire de lana cu o rabdare rar intalnita la tineri de varsta noastra, iar cea mai mare parte din timp si-o petrecea ghemuit cu andrelele in mana, confectionand pentru cei in suferinta ciorapi, flanele, basti… O fire deschisa, cu sufletul cald, gata de sacrificiu si sa sara in ajutorul celor care aveau nevoie. A fost un luptator in linia intai, cofundandu-se integral cu ceea ce s-a numit ” fenomenul Targu-Ocna”, adica lucrarea cu orice pret a poruncilor lui Hristos, cele datatoare de viata vesnica”. (Jenica Popescu in Monahul Moise, Sfantul inchisorilor )
