REEDUCAREA CONTEMPORANĂ

…sau despre reabilitarea luptei vieţii noastre
Scopul reeducării contemporane este anularea instinctului de apărare. Cătuşele nu se mai pun la mâini şi picioare ci la cap şi inimă. Cine a studiat experimentul Piteşti recunoaşte fără greutate continuitatea procesului.
Orice compromis şi orice luptă amânată însemnează o greutate imensă transferată pe umerii copiilor noştri. Mai grav, copiii noştri neavând exemplul luptei nici măcar nu vor avea conştiinţa datoriei de a lupta, vor fi deci perfect reeducaţi! Mijlocele de luptă democrată – petiţii, mitinguri … – au rolul de a avertiza puterea şi de a informa poporul, arareori rezolvă problema.
Dacă cererea nu se rezolvă lupta trebuie continuată, în caz contrar ne vom nenoroci copiii şi în acest sens aduc câteva exemple: magazinele de vise închise mult prea târziu după ce s-a creat dependenţa şi acum funcţionează online sau mascate în alte magazine, educaţia sexuală în şcoli, pornografia în mass media, vaccinurile, alimentaţia chimizată şi produsele modificate genetic – responsabile de cancer etc …
Toate acestea sunt moşteniri pe care le lăsăm copiilor noştri, sunt trădările noastre democratice faţă de neamul românesc.
Ne place sau nu, suntem fricoşi; ne este teamă de luptă sau mai grav ori suntem orbi, ori suntem perverşi şi ne justificăm laşitatea prin falsa interpretare a virtuţilor creştine, gen smerenia = frică şi umilinţă.
Am fost reeducaţi! Frica Piteştiului a fost învinsă de foarte puţini, cum ar fi Părintele Calciu în ’78, dar erau alte vremuri pe care e greu să le înţelegem şi totuşi chiar şi atunci dacă s-ar fi continuat jertfa răul s-ar fi extins mai puţin, o spune şi „Nebunul” Demostene Andronescu: „noi am fost învinşi după ce ne-am eliberat în ’64!”
După ’89 la frică s-a adăugat slăbănogirea noastră prin exacerbarea patimilor.
Vom lupta sau vom pieri!
Vom pieri la propriu dar ne vom pierde şi sufletele căci ştim din Apocalipsă 21,8 că fricoşii vor intra în iad înaintea ucigaşilor şi desfrânaţilor şi închinătorilor la idoli şi tuturor mincinoşilor.
Redeşteptarea capacităţii de luptă porneşte în plan duhovnicesc de la învăţătura slujitorilor Bisericii deoarece cea mai periculoasă manipulare a limbajului – şi deci schimbare a mentalităţii – este în domeniul duhovnicesc, unde în mod curent se fac următoarele confuzii sau justificări în faţa propriei conştiinţe şi/sau a oamenilor:
  •    frică, umilinţă = smerenie;
  •    compromis = înţelepciunea căii de mijloc;
  •    ascultarea din frică = ascultarea liberă generată de dragoste;
  •    toleranţă = înţelegere etc.
Presiunea reeducării este astăzi asupra Bisericii – ierarhie, preoţi, mireni – căci cei din afara Bisericii sunt deja reeducaţi.
Veţi zice „ce te tot agiţi, dacă aşa simţi, luptă cum crezi!” Aveţi dreptate dar dacă în prealabil nu se conştientizează justeţea acestei atitudini, o luptă separată va fi ridiculizată şi va descuraja lupta celor care gândesc la fel.
Am scris cele de mai sus deoarece caut un răspuns: care este atitudinea creştină corectă? Până unde trebuie purtată lupta? Este corectă lupta până la sânge sau ne rezumăm la mimarea luptei?
Părintele Arsenie Papacioc spunea că acela care crede în viaţa veşnică şi nu luptă până la sânge să o dobândească, trebuie închis la nebuni! Revoluţia fără revoluţie de care vorbea Sfinţia Sa o înţeleg ca pe crearea unui tip de român care să nu permită „să i se sufle în borş”!
Aş încheia cu un citat al marelui gânditor Nae Ionescu: „voiesc să spun că nu există în natură «pacea» pe care o cântă toţi poeţii şi literaţii, nu există decât o singură realitate, mare, crudă, superbă: RĂZBOIUL. Neamurile care înţeleg acest adevăr trăiesc. Celelalte pier.”
România se află într-un război botezat criză – morală, spirituală, economică şi politică!
Suntem în legitimă apărare.
Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni,
Marcel Bouroş

Citeşte şi:  În vremurile de pe urmă n-or să mai fie preoti, au să plângă lacătele la uşi, că nu va mai fi cine să facă slujbă