Franţa

La două săptămâni după atacurile teroriste de la Paris din noiembrie 2015, în cursul cărora au fost ucise 130 persoane, Franţa a adoptat Legea Comunicaţiilor Electronice Internaţionale (International Electronic Communications Law). Legea recunoaşte oficial puterile Directoratului General Francez pentru Securitate Externă de a intercepta, colecta şi monitoriza comunicaţiile ,,trimise sau primite din străinătate”. Aceasta cuprinde toate acele comunicaţii care sunt asociate cu ,,numere de subscripţie sau identificatori” care nu sunt detectabili pe teritoriul naţional al Franţei.

Franţa a fost bănuită multă vreme că este implicată în supravegherea comunicaţiilor electronice la nivel mondial, operaţiune care a primit de la presă numele de cod ,,Frenchelon”, o preluare a termenului Echelon – un program de supraveghere în masă lansat la sfârşitul anilor ’1960 de NSA în colaborare cu organizaţiile partenere din Acordul Cinci Ochi.

Împuterniciri

Prim-ministrul poate autoriza interceptarea în masă a comunicaţiilor străine la cererea ministrului apărării, ministrului de interne sau a ministrului finanţelor, sau a oricui pe care unul din aceştia îl desemnează în acest scop. Astfel de comunicaţii străine pot fi păstrate până la 12 luni şi metadata până la 6 ani. Mai mult, informaţia codificată poate fi stocată până la 8 ani şi în cazuri de ,,strictă necesitate” poate fi stocată pentru perioade şi mai lungi de timp.

Mecanisme de control

Comisia Naţională pentru Controlul Interceptărilor Securităţii (al cărei acronim francez este CNCIS) a fost restructurată potrivit noii legi şi acum este alcătuită din 9 membri, inclusiv 2 judecători, 2 membri ai Consiliului de Stat, 4 reprezentanţi ai Parlamentului şi un expert în comunicaţii electronice numit la propunerea Autorităţii Poştale şi de Comunicaţii.

CNCIS este doar informată despre toate autorizările făcute de prim-ministru potrivit legii, şi nu există nici o cerinţă de a o consulta înainte de autorizare. În timp ce CNCIS poate lansa investigaţii din propria iniţiativă sau urmând plângerea oricărei persoane, nu se oferă nici o îndrumare statutară privind elementele pe care ar trebui să le ia în considerare în verificările sale, nici privind puterile pe care le are în urma unei descoperiri că o autorizare de interceptare a fost necorespunzătoare.

Comunicaţii confidenţiale

Legea permite colectarea şi analizarea comunicaţiilor confidenţiale, inclusiv cele ale demnitarilor publici străini din instituţiile europene şi alte organizaţii inter-guvernamentale, parlamentari străini, avocaţi şi jurnalişti, fără nici o restricţie.

În prezent, există 13 plângeri diferite în desfăşurare la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) referitoare la noua lege, contestând atât puterile domestice vaste de spionare pe care legea le autorizează, cât şi capacităţile de supraveghere străină discutate mai sus.

Stabilirea unui precedent periculos pentru continent şi dincolo de el

Toate cele 3 legi au în comun o serie de similarităţi tulburătoare.

În primul rând, legile permit supravegherea străină în masă pe temeiuri vaste şi ambigue. Precum a descoperit deja Comisia pentru Drepturile Omului cu privire la legislaţia franceză, pentru ca o lege să întrunească principiile de legalitate, necesitate şi proporţionalitate, trebuie să formuleze ,,obiective specifice şi legitime” şi să consemneze ,,circumstanţele exacte în care pot fi autorizate asemenea interferenţe şi categoriile de persoane probabile a fi puse sub supraveghere”.

În mod similar, CEDO a remarcat [în cazul Kennedy] că în timp ce standardul de previzibilitate ,,nu cere statelor să definească în mod exhaustiv după nume ilegalităţile specifice care pot da naştere la interceptare”, le obligă să ofere ,,amănunte suficiente” despre natura ilegalităţilor în chestiune (par. 159).

Prin urmare, legile de supraveghere trebuie să fie suficient de precise în termenii lor pentru a da cetăţenilor o indicaţie a circumstanţelor care ar putea da naştere la o măsură de supraveghere. Temeiuri ca ,,prevenirea crimei grave”, ,,prevenirea terorismului”, ,,prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă” sunt suficient de specifice pentru a întruni cerinţele de mai sus.

Pe de altă parte, toate cele 3 legi includ de asemenea categorii mai ambigue şi deschise pe care se bazează ,,securitatea naţională” universală:

– legea britanică, sau ,,afacerile externe” atotcuprinzătoare se sprijină şi pe legea germană (,,informaţii secrete care sunt importante pentru politica externă şi de securitate”);

– legea franceză (supraveghere externă necesară pentru apărarea şi promovarea ,,intereselor majore ale Franţei în politica externă, implementarea angajamentelor europene şi internaţionale ale Franţei, şi prevenirea tuturor formelor de amestec extern”).

În această privinţă, trebuie acordată o atenţie specifică chestiunii dacă promovarea intereselor economice constituie un obiectiv legitim pentru supravegherea externă. În timp ce legea germană interzice explicit spionajul economic, legislaţia franceză îl permite explicit (,,interese economice, industriale şi ştiinţifice”), iar legislaţia britanică îi lasă o portiţă (,,bunăstare economică”, ,,protecţia prosperităţii”).

Potrivit Wikileaks, conducătorul campaniei electorale a lui Hillary Clinton, John Podesta, într-un rezumat politic pe tema relaţiilor de supraveghere americano-germane, conchidea: ,,Dacă Germania ar propune Statelor Unite ale Americii un angajament bilateral de a interzice spionajul industrial ca punct de pornire pentru acorduri sau standarde multilaterale, răspunsul Washington-ului ar fi probabil pozitiv”.

Această poziţie este în acord cu abordarea exprimată în ,,înţelegerea comună” SUA-China împotriva spionajului ciber-economic adoptată în 2015, ca şi cu PPD-28 care autorizează ,,colectarea de informaţii comerciale particulare străine sau secrete comerciale” numai în măsura necesară pentru a proteja securitatea naţională a SUA sau a partenerilor şi aliaţilor săi. Orice colectare (de informaţii) făcută cu singurul scop de a promova avantajul competitiv al sectorului de afaceri american este interzisă limpede de directivă.

Lăsând deoparte viitorul PPD-28 sau al oricărei înţelegeri dintre SUA şi China în cadrul administraţiei Trump, această divergenţă clară dintre legile germană şi franceză semnalează că lupta împotriva legitimităţii ,,spionajului economic” extern este departe de a fi câştigată.

În al doilea rând, toate aceste legi împărtăşesc o lipsă de control şi protecţii adecvate împotriva abuzului. De exemplu, guvernul britanic s-a mândrit cu consolidarea mecanismului ,,încuiere dublă”. Cu toate acestea, legea limitează sfera verificării de către comisarii juridici, lucru care înseamnă că judecătorilor nu li se va da autoritate deplină să evalueze avantajele măsurilor de supraveghere propuse. Mai mult, în cazul mandatelor în masă, cererile de autorizare pot fi formulate în moduri atât de largi şi vagi, încât a face evaluări juridice privind avantajele cererii devine în esenţă imposibil.

Grupul Independent German, care verifică directivele de supraveghere, primeşte de asemenea doar un control limitat. Nu numai că acest proces ar putea fi ocolit în situaţii în care Cancelaria Federală crede că obiectivul măsurii ar putea fi ,,zădărnicit sau întârziat semnificativ”, ci mai mult, precum a stabilit deja un raportor special al ONU pentru dreptul la intimitate, Grupului îi lipseşte ,,personalul sau resursele necesare pentru a controla operaţiunile de supraveghere în masă”.

Şi mai cumplit, legea franceză nu stabileşte nici o pre-autorizare sau proces de consultare obligatorie şi permite doar investigaţii post-factum de către un comitet administrativ, realizate la propria iniţiativă şi căruia îi lipseşte tăria statutară.

Lipsite de controlul structurat local, legile în esenţă transferă responsabilitatea controlului de la parlamentele, comisarii şi tribunalele naţionale la organisme regionale europene, lărgind şi mai mult breşa dintre poziţiile luate de judecătorii din Luxemburg şi Strasburg şi cele oferite la nivel naţional.

Hotărârea luată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cazul Watson, anunţată la sfârşitul lunii decembrie, exemplifică această tendinţă. Curtea a găsit că reţinerea ,,generală şi neselectivă” de meta-data, potrivit unei legi britanice recent expirate, numită Actul Puterilor de Investigaţie şi Reţinere de Date (Data Retention and Investigatory Powers Act, DRIPA), a încălcat directivele Uniunii Europene şi Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

De atunci, DRIPA a fost înlocuit cu IPA, care doar a lărgit regimul său de reţinere a informaţiilor, şi prin urmare este probabil să fie supus cercetării juridice.

Cazul a fost audiat de cei 15 judecătorii ai Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care au abordat direct pretenţiile guvernului privind importanţa împuternicirilor în masă în epoca terorismului global. Judecătorii au notat că ,,în timp ce eficienţa luptei împotriva crimei grave, în special a crimei organizate şi terorismului, poate depinde într-o mare măsură de folosirea tehnicilor moderne de investigaţie, un astfel de obiectiv de interes general, oricât de fundamental poate fi, nu poate prin sine să justifice ca legislaţia naţională să prevadă ca reţinerea generală şi neselectivă a tuturor informaţiilor de trafic şi localizare să fie considerată a fi necesară pentru scopurile acelei lupte” (par. 103).

Această hotărâre oferă o ripostă faţă de colectarea şi interceptarea în masă a comunicaţiilor, precum este promovat în cele 3 legi, şi lărgeşte prăpastia dintre politicile de la nivelul Uniunii şi Comunităţii Europene şi legile şi reglementările statelor lor membre. Acest lucru este în mod special îngrijorător când este privit în lumina faptului că toate cele 3 legi permit explicit spionarea instituţiilor Uniunii Europene.

În plus, legile stabilesc protecţii limitate sau deloc privind colectarea şi analizarea comunicaţiilor confidenţiale, inclusiv cele ale demnitarilor publici străini, parlamentari, jurnalişti, avocaţi şi medici atât dinlăuntrul, cât şi din afara graniţelor Europei. În cazul Kopp, în care era vorba despre interceptarea liniilor telefonice ale unui avocat şi ale firmei sale de avocatură de către guvernul elveţian, CEDO a notat explicit necesitatea stabilirii de protecţii şi precauţii distincte şi limpezi prin lege pentru interceptarea unor asemenea comunicaţii confidenţiale (par. 71-75).

În fine, în timp ce legea germană stabileşte unele prevederi generale privind împărtăşirea de informaţii secrete între state, legile britanică şi franceză lasă astfel de acorduri de colaborare privind informaţiile secrete în afara sferei reglementării primare în mod intenţionat.

Aşa cum a susţinut organizaţia Privacy International la CEDO într-un proces în desfăşurare, sunt necesare minime protecţii când guvernul capătă acces la informaţia interceptată de către un guvern străin sau când împărtăşeşte o asemenea informaţie cu agenţii străine. Eşecul de a stabili parametrii statutari pentru asemenea acorduri, ca să nu mai vorbim de dezvăluirea lor către organismele de control şi publicul general, agravează mai mult posibilitatea de abuz.

Concluzie

În ultimii ani, în toată Europa, din Polonia în Austria, din Italia în Suedia, parlamentarii au adoptat legi de supraveghere internă şi externă vastă. Acest val de legi, promovat de agende populiste şi indignarea publică în urma atacurilor teroriste recente pe pământ european, reprezintă o desconsiderare flagrantă a deceniilor de jurisprudenţă a CEDO şi a jurisprudenţei mai recente a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, şi pune în pericol măsurile de protecţie a intimităţii pe întreg continentul.

Conducătorii Germaniei, Franţei şi Marii Britanii stabilesc un precedent periculos care are ecouri în Comunitatea Europeană şi mult în afara ei: supravegherea în masă de către guverne a devenit ,,noul normal”.

Pentru a arăta cât de mult s-au schimbat lucrurile, merită amintit discursul cancelarului german Angela Merkel ţinut în Parlamentul german, cu doar 3 ani în urmă, în ianuarie 2014, când ea a avertizat guvernele occidentale împotriva promovării politicilor de supraveghere care culeg tot ce este ,,tehnic posibil” la nivel de informaţie. Ea a remarcat că aceste programe de supravegehre în masă străine nu numai că ,,seamănă neîncredere”, dar trimit un mesaj greşit ,,miliardelor de oameni care trăiesc în state nedemocratice”. Rezultatul final, conchidea ea, ,,este nu mai multă securitate, ci mai puţină” …

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

Articol apărut pe 9 ianuarie 2017, pe site-ul JustSecurity