Discuţia despre lupta cu proprii demoni, dar şi cu răul din lume, în general, a revenit în scurt timp după ce crezusem că am lămurit acest aspect. Dar nu, subiectul a fost reluat şi, aşa cum m‑a obişnuit părintele, a ajuns pe un făgaş care mi‑a mai dat jos un văl de pe ochii sufletului. Astfel am înţeles sensul libertăţii adevărate şi puterea pe care o au viciile asupra sufletului nostru.


‑ Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii, ne‑a spus Domnul nostru Iisus Hristos.
‑ Aşa este părinte, şi trebuie să recunosc că ideea de înţelepciune o înţeleg, dar partea cu libertatea, ce vrea să însemne, nu o prea înţeleg.
‑ Păi, hai să vedem. Tu te consideri o persoană liberă?

‑ Depinde din ce punct de vedere vorbim. Dacă iau în calcul aspectul financiar, am rate la bancă, apoi sunt prins într‑un sistem pe care îl onorez cu prezenţa mea la serviciu. La care se adaugă responsabilităţile, obligaţiile pe care le am în cadrul familiei. Dacă le adun pe toate, nu prea aş afirma că sunt liber.
‑ Dar puşcăriaşii sunt liberi?
‑ Nu, nici atât cât sunt eu.
‑ Vezi, sunt atâţia care, în puşcărie fiind, sunt mai liberi ca tine. E plin de exemple dintre cei care s‑au eliberat, în sensul discutat de noi acum, şi mă refer la Sfinţii Închisorilor din temniţele comuniste.
‑ Încep să înţeleg unde vreţi să ajungeţi.
‑ Libertatea despre care vorbim nu face trimitere la independenţa financiară care să‑ţi dea posibilitatea de a călători oriunde în lumea asta, ci la libertatea obţinută în urma luptei cu propriile tentaţii, cu propriile patimi.
‑ Părinte, aici intră şi dependenţa de diverse obiceiuri, ca formă de îngrădire a propriei libertăţi?

‑ Cu siguranţă, da. Putem da un exemplu clasic, binecunoscut de toată lumea, şi mă refer la droguri. Aici intră orice ne acaparează, ne îngenunchează voinţa: nicotina, heroina, cocaina, alcoolul, cafeina, marijuana. Aici dependenţa de aceste droguri este direct proporţională cu gradul de intoxicare. Dar mai găsim şi alte exemple, la fel de nocive, precum jocurile de noroc, care fac prăpăd în familiile în care există un astfel de dependent. Alimentele gustoase sunt iarăşi provocatoare de dependenţă şi multe altele pe care nu mai e necesar să le enumăr. Înțelegi, oricum, ce vreau să spun. Cine este dependent de astfel de apucături este un om încătuşat în propriile vicii. Iar ca să ne câştigăm libertatea, trebuie să luptăm cu propriile patimi, cu propriile dorinţe interioare, până la înfrângerea lor. Asta este ideea de libertate. Să te rupi de tentaţii, patimi, vicii ori alte dependenţe. Nu contează că ai un loc de muncă solicitant ori o familie pentru care îţi asumi anumite responsabilităţi, după cum greşit ai înţeles ideea de libertate. Libertatea este în faţa a ceea ce ne domină, a ceea ce ne ţine pe loc ori ne trage în jos. Acestea sunt lucrurile care trebuie eliminate. Cu totul. Tăiate din rădăcină. Acest lucru înseamnă, în fapt, lupta duhovnicească. Cu asta trebuie să te ocupi. Acesta este sensul existenţei tale. Fără lupta asta, în care să faci paşi înainte, totul este pură teorie, iar Ortodoxia are şi o parte practică: lupta cu propriile patimi, până la înfrângerea lor. Totul se rezumă la un singur cuvânt: despătimirea.

Citeşte şi:  Ce-o sa ne facem dupa tine, parinte?

‑ Totuşi, este ceva ce nu înţeleg. Dacă toate ne‑au fost date, de ce să nu le folosim? Este greşit să le folosim? De ce să fiu atât de radical?
‑ Nu este nimic interzis din cele ce există, toate au fost create pentru om, pentru bunăstarea lui. Aşa este. Dar este ceva care, privindu‑te în interior cu atenţie, vei sesiza. Toate câte ne‑au fost dăruite trebuie folosite cu cumpătare, cu echilibru, cu dragoste şi recunoştinţă în faţa Celui care ni le‑a dat. Trebuie să trăim echilibrat, fără exagerări. Tu, cumva, ai exagerat vreodată cu ceva?
‑ Cu ceva? Cu toate. Îndreptarul de spovedanie pe care mi l‑aţi dat e incomplet. Mai am câte ceva de adăugat la el.
‑ Şi cum interpretezi asta?
‑ Că sunt o persoană pătimaşă, plină de vicii şi dependenţe.

Citeşte şi:  Muntele Athos, ţinutul rugăciunii şi capitala spirituală a lumii creştin ortodoxe

‑ Dacă am fi persoane echilibrate, chiar când avem totul la discreţie, nu s‑ar ajunge la situaţii extreme, la exagerări şi, implicit, la înrobire în faţa unui viciu. Dar centrul echilibrului nostru s‑a descentrat. Mai bine spus, l‑am descentrat. Şi asta pentru că nu ducem o viaţă duhovnicească corespunzătoare. Ca în orice sport de performanţă, lupta duhovnicească este tot un sport, să‑i spunem, cu reguli clare. Dacă le încalci, eşti penalizat, dacă le încalci grav, eşti penalizat grav. Noi încălcăm grav şi deseori regulile jocului, motiv pentru care suntem penalizaţi pe măsură şi ajungem să pierdem controlul cu totul. Controlul asupra vieţii noastre în primul rând. Şi când realizezi că nu mai ai controlul, s‑ar putea să fie cam târziu. Zice corpul: vreau să beau, aşa că îi dai, de multe ori peste măsură. Vreau să mănânc mult, foarte mult, aşa că îi dai cât cere, adică mult, foarte mult. Plus alte cerinţe, unele ruşinoase, pe care i le îndeplineşti. Corpul te conduce pe tine, el este stăpânul, în loc să îl conduci tu. Atunci a preluat controlul asupra ta, tu ai devenit sclavul lui. Te vei elibera abia atunci când nu va mai face ce doreşte din tine. Priveşte fumătorii. Mulţi dintre ei zic:

Mă las când vreau eu. Dar când încearcă, se izbesc de o forţă mult peste puterile lor. Atunci realizează că altcineva conduce. Dacă cedezi suveranitatea asupra corpului tău, imediat o preia altcineva. Întrebarea firească urmează de la sine: cine preia comanda?
‑ Nu ştiu cine. Demonii?

‑ Da, acesta e răspunsul pe care nu ne sfiim să îl spunem deschis. În momentul în care intenţionezi să îţi iei înapoi ce e al tău, altcineva te va pune în capul listei sale de duşmani. În consecinţă, încep tentaţii crescute exponenţial, la care, dacă nu ești pregătit, cazi rapid. Tu, în fapt, nu te lupţi cu o patimă ori cu o dependenţă, ci cu un demon care are controlul pe acea zonă. De aceea este teribil de greu să câştigi lupta. Dar nu este imposibil. Te laşi de băutură, te luptă pe mânie, ori pe desfrânare. Nu te lasă. Te apucă de unde poate. Începe altă luptă. Şi tot aşa, pe rând, până la final. De aceea putem să spunem că lupta cu o patimă este o luptă de eliberare. Pentru că, privit din afară, e o luptă cu tine însuţi dar, în fond, e o luptă
cu un adversar nevăzut, teribil de puternic, care te va şicana până în ceasul morţii. Abia la despătimire putem vorbi de libertate, abia atunci poţi spune că eşti un om liber. Odată cu plecarea demonului, îşi ia şi patima cu el, deci te vei elibera de ea. Cu alte cuvinte, nu vei mai suferi după acea patimă. Vei ştii că a plecat o patimă de la tine atunci când, după ce ai renunţat la ea, o priveşti cu silă şi cu respingere, fără să te mai atragă în vreun fel. Aceea este adevărata libertate la care face trimitere Domnul nostru Iisus Hristos. Când câştigi lupta, se deschid cerurile.

Citeşte şi:  Trebuie să ştim că vine Judecata de Apoi şi să ne raportăm cum se cuvine la acea zi şi la acel eveniment

‑ Din ce‑mi spuneţi, înţeleg că e o lupta lungă, grea şi de uzură.
‑ Tu apucă‑te de ea, trăieşte luându‑i ca model pe cei care au reuşit să facă asta, adică pe Sfinţii Părinţi, înarmat cu credinţă în suflet până dincolo de absurd şi vei izbândi. Ortodoxia e trăire. E bună şi teoria, dar va trebui să te apuci şi de practică. Nu mai sta pe marginea terenului, intră în joc. Are cine să se roage pentru tine să nu cazi.

Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ,  ediție completă, autor Ionuț Riteș.