Principiul 16

Ecumenismul, influenţând păgubitor învăţătura şi disciplina bisericească, duce la aşa-numita „teologie a dumnezeului mort”

Potrivit proorocirilor Bibliei, răul mondial este în ofensivă vertiginoasă, lucru la care contribuie ecumenismul. Acest rău se dezvăluie cu o îndrăzneală neobişnuită în aşa numita „teologie a dumnezeului mort”, de curând apărută. O astfel de „teologie”, fără îndoială încurajată de francmasonerie, duce, deopotrivă cu mişcarea ecumenică, spre un singur scop – înstrăinarea de adevărurile de revelaţie divină ale credinţei, subminarea tradiţiilor Bisericii şi pierderea totală a credinţei în omenire şi, o dată cu aceasta, în cultura omului.

„Teologia dumnezeului mort” este ca atare lăuntric contradictorie, căci teologia, ca ştiinţă despre Dumnezeu, se bazează pe credinţa de necontestat în Dumnezeul Cel ce este veşnic (Ieşirea 3, 14), credinţă prin care întotdeauna s-au mântuit cei ce cred în Dumnezeu. O asemenea credinţă mărturisea în numele tuturor apostolilor Sfântul Apostol Petru, când la întrebarea lui Iisus: Dar voi cine îmi ziceţi că sunt ?, a răspuns: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 16). Ce fel de teologie, adică cuvânt despre Dumnezeu, poate fi acolo unde lipseşte credinţa în Dumnezeu cel adevărat, cel viu, unde Dumnezeu este declarat „mort”, „inexistent” ? O asemenea „teologie”, zisă şi „teologie radicală”, este prezentată mai ales în lumea contemporană anglofonă, fiind elaborată cu râvnă de mai mulţi „teologi” americani. Ei pornesc de la o nouă „dogmă” blasfemiatoare nemaiauzită – Dumnezeu a murit, noi L-am ucis cu mentalitatea noastră, de aceea nu trebuie să mai credem în Dumnezeu, ci în om, în lume şi în progresul ei.

Să ne oprim mai pe larg la principalele teze ale acestei monstruoase „teologii a dumnezeului mort”. Potrivit ei, „creştinismul este vrednic de crezare” (!), numai dacă recunoaşte că Dumnezeu nu mai există. Dogma noii epoci constă în faptul că omul trebuie să trăiască fără Dumnezeu … Omul contemporan îşi rezolvă de unul singur problemele cu care se confruntă. El nu mai are nevoie nici de Cineva ceresc care să-i rezolve problemele, nici de Cineva veşnic care să-i împlinească trebuinţele, şi de aceea este de prisos să crezi într-un Dumnezeu atotputernic. O astfel de credinţă este chiar dăunătoare, întrucât „închide omului viziunea propriilor posibilităţi creatoare” (!). Ideile omului despre Dumnezeu şi despre zidurile Bisericii trebuie să dispară, pentru ca „creştinul” să poată nu numai să vadă orizontul, ci şi să se mişte spre el. Trebuie să apropiem Biserica de lume … Un aspect important al credinţei nu mai este atitudinea omului faţă de Dumnezeu, „ci atitudinea omului faţă de om”.

Avem de a face, aici, cu „orizontalismul”, caracteristic pentru ecumenism şi criticat temeinic de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse în legătură cu „Epistola către Biserică” a Conferinţei de la Bangkok a C.E.B. (1973): „Epistola trece totalmente sub tăcere scopul final al mântuirii, adică viaţa veşnică în Dumnezeu şi cu Dumnezeu şi nu arată clar că o condiţie necesară pentru dobândirea ei este îndreptarea şi desăvârşirea morală … Mântuirea este considerată aici aproape exclusiv ca izbăvire de feluritele vicisitudini ale vieţii pământeşti, iar cele două porunci privitoare la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele omului sunt interpretate strict utilitar şi dându-se uitării că, după Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi, prima este întâi şi mai mare poruncă, iar a doua asemenea acesteia (Matei 22, 37-38). Acest „orizontalism”, accentuat în mod excesiv (adică interesul numai faţă de oameni şi lume, iar nu faţă de Dumnezeu), nu poate fi justificat … La orice încercare de interpretare a noţiunii de mântuire – acest punct central al credinţei creştine, esenţa adevărului despre mântuire, revelat de Dumnezeu, trebuie să fie exprimată, măcar şi pe scurt, dar absolut limpede, excluzându-se orice confuzie şi ambiguitate, cu toată credinţa faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi Tradiţia nestrămutată a Bisericii”.

William Hamilton, unul dintre principalii reprezentanţi ai „teologiei fără Dumnezeu”, îşi întemeiază propria teorie despre dragostea pentru aproapele nu pe credinţa în Dumnezeu, ci pe contrariul ei – pe „experienţa incontestabilă a lipsei lui Dumnezeu … Noi nu credem în Dumnezeu, ci credem în lume”. O asemenea „teologie” este în fapt o agresiune demonică împotriva lui Dumnezeu, sau, după cum spune Sfântul Apostol Iacov: Dragostea lumii acesteia vrajbă este către Dumnezeu (Iacov 4, 4).

Thomas Althister înlocuieşte şi el credinţa în Dumnezeu prin credinţa în lume. Orice încercare de a dobândi raiul pierdut, el o califică drept întoarcere religioasă înapoi, iar moartea lui Dumnezeu, după părerea lui, îi conduce pe oamenii secularizaţi de astăzi înainte. Ei nu mai pot să se întoarcă în rai şi să capete din nou nemurirea pierdută din vina omului. Ateul „creştin” sărbătoreşte nu Învierea şi Înălţarea lui Hristos, ci Pogorârea Lui în iad, căci „creştinul” nu mai cunoaşte nici un fel de autoritate divină. „De vreme ce Dumnezeu a încetat să mai trăiască în experienţa umană ca Dumnezeul cel Atotputernic, cu El dispare şi imperativul moral adresat omului din lumea cealaltă”. (Ce logică demonică de eliberare a omului de exigenţele morale ale Legii lui Dumnezeu !) Cu moartea lui Dumnezeu, moare şi morala de altădată. Dacă se neagă istorisirea biblică despre căderea în păcat şi vinovăţie şi judecata ce reiese din ea, atunci se neagă cu desăvârşire şi păcatul omenesc. Omul trebuie să uite de păcat, adică să se elibereze de însăşi noţiunea de păcat, şi atunci orizontul devine „liber”.

Am expus doar câteva idei din „teologia” americană a „dumnezeului mort”, dar cât de expresive şi tipice sunt ele în răutatea lor !

Este o „teologie” categoric anticreştină. Lucrul cel mai îngrozitor este că această „teologie” ateistă a profesorului de „teologie” se şi implantează în minţile studenţilor „teologi”, care se pregătesc ca mâine să devină „preoţi” şi profesori de „teologie”. Spre ispita credincioşilor, ea este propovăduită nestingherit de pe amvoanele bisericeşti şi catedrele universitare.

Înainte vreme cei care Îl negau pe Dumnezeu se aflau în afara Bisericii, şi de aceea credincioşii nu-i ascultau. Pe când astăzi, travestindu-se în mantie de „teologi”, anunţă „moartea” lui Dumnezeu continuând să rămână în cadrul „Bisericilor” lor.

Pentru acest soi de „teologi” moartea creştinismului este deja un fapt împlinit. Ei nu sunt preocupaţi decât de căutarea unor „forme şi structuri noi”, întrucât, după părerea lor, „multe forme de exprimare a mentalităţii creştine (inclusiv formulările dogmatice – n. a.) nu mai corespund vieţii „creştine” în lumea actuală …, întrucât contravin faptelor”. Se consideră că în lumea actuală Dumnezeu ar putea deveni din nou viu, dacă ar dispărea nu unele forme de Biserică, ci concepţia ei despre Dumnezeu, ceea ce înseamnă reorganizarea dogmatică, canonică şi liturgică a Bisericii.

„Dumnezeul părinţilor este deja mort !” – se spune adesea în mediul protestanţilor. O asemenea afirmaţie însă este complet greşită. Însuşi Mântuitorul spune despre Dumnezeul cel viu al părinţilor vii: Domnul Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov. Iar Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor; că toţi lui viază (Luca 20, 37-38). Unii „teologi” mai moderaţi dintre radicali interpretează expresia „Dumnezeul părinţilor este mort” puţin altfel: ideea de altădată despre Dumnezeu a murit, locul ei luând-o una nouă, modernă. Or, ideea „modernă” despre Dumnezeu, neavând nimic comun cu istoria biblică, patristică, bisericească despre Dumnezeu – cu adevărul revelat de Dumnezeu, este străină adevăratului Dumnezeu, aşa cum întunericul este străin luminii (II Corinteni 6, 14). Credinţa numai atunci este mântuitoare, când este dreaptă. Orice denaturare a credinţei celei drepte duce la credinţă strâmbă păgubitoare şi – prin ea – la diavol, tatăl minciunii (Ioan 8, 44), care inventează mereu o idee „nouă” despre Dumnezeu şi învăţături „noi” în problemele credinţei, pentru a depărta pe credincioşi de la adevărul vestit de Hristos şi păstrat cu credinţă în Biserică. Sfântul Chiril din Alexandria prevenea cu înţelepciune: „Dacă cineva schimbă ceva în sfintele şi dumnezeieştile dogme patristice, acest lucru nu trebuie să-l luăm drept clarviziune, ci drept crimă şi abatere de la dogmă şi păcătuire împotriva lui Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată”. Sfântul Isidor Pelusiotul: „Acei care cutează să scoată sau să adauge ceva la cuvintele inspirate de Dumnezeu suferă de o boală sau alta: ori nu cred că Dumnezeiasca Scriptură a fost dictată de Duhul Sfânt, ceea ce înseamnă că sunt necredincioşi, ori se cred mai înţelepţi decât Sfântul Duh, şi asta înseamnă că sunt smintiţi”.

Cei care cred cu adevărat în Dumnezeul cel veşnic viu (Matei 16, 16) nu au nevoie de reprezentări „noi” despre Dumnezeu, întrucât adevărul despre Dumnezeu, descoperit nouă prin Sfânta Scriptură, întărit la Sinoadele Ecumenice şi păzit în siguranţă până astăzi de Biserica Ortodoxă a lui Hristos, s-a dovedit de-a lungul secolelor absolut suficient pentru mântuirea credincioşilor prin roadele sfinţeniei. Este evident că cei care socot că „Dumnezeu este mort” vor să pună în locul Lui un alt „dumnezeu” anume, adică un fals dumnezeu prezentându-l credincioşilor drept Dumnezeul cel adevărat. De exemplu, Gharvey Koks consideră că „teologia trebuie să-şi ia rămas bun de la Dumnezeu, Care a fost şi este, şi să năzuiască spre dumnezeul cel care va fi. Corespunzător, credinţa astăzi poate fi definită după speranţa, aţintită spre împărăţia viitoare a lumii şi dreptăţii”. Dar „speranţa” orientată spre cele pământeşti este diametral opusă adevăratei speranţe creştine, întruchipată în cuvintele Sfântului Apostol Petru: Că ceruri nouă şi pământ nou după făgăduinţa lui aşteptăm, întru care dreptatea locuieşte (II Petru 3, 13). Koks socoate însă că sarcina credincioşilor este să formeze viitorul, care va aparţine nu celui care „este”, ci celui care „vine”, adică antihristului.

Reprezentarea biblică despre Dumnezeu arată că Dumnezeu poate fi cunoscut prin însuşirile Lui (Romani 1, 20). Pe când în curentele teologiei occidentale este descris un „Dumnezeu fără însuşiri”, determinabil.

Profesorul Gerhardt Henneman, de la care culegem informaţii despre „teologia fără Dumnezeu”, s-a lăsat atât de mult copleşit de spiritul apostatic al timpului, încât vorbeşte nestingherit despre necesitatea lepădării „unui oarecare balast din credinţa noastră în Dumnezeu”. După părerea lui, „credinţa creştină în Dumnezeu trebuie propovăduită printr-un mijloc nou, corelând-o cu situaţia de astăzi a omului şi lumea de astăzi”.

Oare nu acelaşi lucru îl pretind ecumeniştii, stăruind asupra unei noi redacţii a dogmelor creştine ? Se ştie care vor fi consecinţele unui asemenea pas, mai ales datorită contribuţiei „teologilor” atei de astăzi, montaţi împotriva creştinismului. Pentru noi trebuie să fie clar că şi aşa-numiţii teologi ecumenişti liberali „moderaţi” şi „teologii” atei radicali tind spre unul şi acelaşi scop – nimicirea adevărului mântuitor revelat de Dumnezeu.

Teologul catolic Francois Brunes, care simpatizează cu Ortodoxia, pe bună dreptate califică acest curent rău intenţionat „nu moartea lui Dumnezeu, ci moartea teologiei”. În această apostazie „teologică” cel mai trist rol revine desigur „teologilor” protestanţi, care declară că creştinismul, mulţumită protestantismului, s-a supus lumii profane moderne. Deşi formal protestantismul urmează Sfânta Scriptură, însă, prin critica sa raţionalistă păgubitoare, el „pune la îndoială însăşi temelia credinţei creştine – Scriptura, ameninţând să elimine din teologia protestantă şi fondul creştin”.

Anume din protestantism au ieşit oameni ca Julian Haxly, pentru care religia „este credinţa în posibilităţile omeneşti” şi care presupune că, în locul Dumnezeului celui „învechit”, „pivotul vieţii noastre trebuie să devină dezvoltarea”. După părerea filozofului Martin Heidegger, locul autorităţii pierdute a lui Dumnezeu trebuie să-l ocupe „raţiunea”. Iar cunoscutul exeget Diettrich Bonhoefer scria: „A trecut timpul când oamenilor totul li se putea spune prin cuvinte teologice sau evlavioase; a trecut de asemenea timpul vieţuirii duhovniceşti interiorizate şi a conştiinţei; ceea ce înseamnă că, de fapt, a trecut timpul religiilor; ne apropiem de o eră lipsită totalmente de religie”.

Remarca privind ateismul viitor al omenirii, pe care şi-l doresc adepţii aşa-numitei „teologii a dumnezeului mort”, nu neagă nicidecum Evanghelia lui Hristos, ci, dimpotrivă, o confirmă în mod strălucit. Însuşi Mântuitorul Domnul Iisus Hristos prezicea că la a Doua Sa Venire El nu va găsi credinţă pe pământ: Însă când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pe pământ ? (Luca 18, 8). Prin urmare, împlinirea acestei profeţii în abaterea stihinică totală de la credinţă, ai cărei martori suntem, nu slujeşte triumfului teologiei ateiste profanatoare, proaspăt inventate, ci, mai curând, demascării şi compromiterii ei ca născocire satanică, prezisă de Hristos, menită pentru pregătirea nemijlocită a venirii antihristului. În legătură cu pierderea crescândă a credinţei omenirii, Bonhoefer vrea să bătătorească calea noului „creştinism nereligios”. Care însă ar fi rostul unui „creştinism” în care lipseşte credinţa în Iisus Hristos – Fiul întrupat al lui Dumnezeu, care a venit în lume să mântuiască pre cei păcătoşi ? (I Timotei 1, 15). Căci în lume există multe învăţături morale. În afara sfintei noastre credinţe ortodoxe nu există nici mântuire, nici adevărul lui Dumnezeu, nici Biserică adevărată, care ar păstra acest adevăr de falsificări, nici taine dătătoare de har, care ar dărui oamenilor slabi toate cele ce sunt spre viaţă şi buna-credinţă (II Petru 1, 3), ca ei să poată împlini poruncile lui Dumnezeu, şi din păcătoşi să se facă sfinţi – părtaşi dumnezeieştii firi (II Petru 1,4).

Cu toate acestea, în rândul ortodocşilor, şi chiar al arhiereilor, se găsesc trădători. Vom da un singur exemplu. La o adunare a creştinilor ortodocşi un ecumenist din vest ţinea o predică în prezenţa unui arhiereu ortodox ecumenist. Predicatorul a atins în treacăt şi tema „teologiei dumnezeului mort”. Arhiereul s-a ridicat, s-a apropiat de el, însă în loc să-l înfrunte şi să-l demaşte, l-a rugat amabil în şoaptă pe englezeşte să nu vorbească pe această temă, deoarece „poporul nu este pregătit” … Oare nu este culmea ?

Cu aceasta încheiem lucrarea noastră, care a ajuns până la graniţa dincolo de care urmează doar lepădarea făţişă de Hristos. „Pentru cel înţelept este de ajuns”.

Prin urmare, creştinii ortodocşi, convingându-se că ecumenismul şi „teologia” ateistă a „dumnezeului mort” merg laolaltă spre aceeaşi ţintă – distrugerea Adevărului descoperit de Dumnezeu şi a Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, chemată să păzească acest Adevăr până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20), fiind stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15), creştinii ortodocşi trebuie să declare cu glas tare:

„Conştiinţa noastră ortodoxă nu ne îngăduie să fim ecumenişti, căci aceasta ar însemna să slujim pe satan şi pe sluga lui, antihristul !”

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL: De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev. Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare