TÎLCUIREA PSALMULUI 103

Psalmul lui David.

Darul Preasfîntului Duh aduce oamenilor nu numai învăţătură morală şi dogmatică, ci îi învaţă cu de-adinsul şi cum se cuvine a lăuda pe Făcătorul. Pentru aceasta a scris Psalmul acesta, folosindu-l ca slujitor pe Fericitul David, ca toţi să ne învăţăm cu ce laude se cuvine a-I răsplăti Făcătorului de bine. Iar aici povesteşte facerile de bine cele de obşte şi-L arată pe Dumnezeul tuturor Făcător şi Ocîrmuitor al tuturor.

1. Binecuvinteazâ, suflete al meu, pe Domnul!

Pe fiecare ucenic al bunei-credinţe îl învaţă să laude pe Făcătorul de bine Dumnezeu.

Doamne Dumnezeul meu, cum Te-ai mărit foarte!

Şi aici, acest „cum” este al întinderii, iar acest „Te-ai mărit” nu este arătător de creştere, ci însemnător al nemăsuratei mărimi, că aşa l-a tălmăcit şi Simmah: „Dumnezeul meu, mare eşti foarte!” Că nu S-a mărit fiind mic, ci, fiind mare din fire, a arătat mărimea aceasta celor bine-credincioşi; şi nu toată mărimea, ci cîtă o încape firea oamenilor.

2. întru mărturisire şi întru mare cuviinţă Te-ai îmbrăcat,

Iar Simmah, aşa: „întru laudă şi întru bună-slavâ Te-ai îmbrăcat.” Că cei ce au dobîndit ale Tale faceri de bine au ajuns să Te cunoască, şi nu mai aduc a Ta cinste idolilor, ci pe Tine Te laudă şi Ţie-Ţi întind datoria slavosloviei.

Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină;

Şi Apostolul a zis lucruri împreună-glăsuitoare cu acestea: „…Cel ce singur are nemurirea şi întru lumina neapropiată locuieşte.” Că atîta este de mare şi de multă lumina aceea, cît nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, că îi întunecă vederile covârşirea ei. Că, dacă soarele cel simţit sileşte a face aceasta pe cei ce se ispitesc a-l privi cu nesaţ, cine va fi vrednic şi putincios întru privirea acelei neapropiate lumini? Deci El este lumină adevărată, dar Se şi îmbracă cu lumina ca şi cu o haină şi locuieşte întru lumină neapropiată; iar împrejurul Lui este nor şi negură, şi ascunderea Lui a pus întuneric. Şi acestea nu sînt împotrivnice unele altora, pentru ci lumina cea neapropiatâ este acelaşi lucru cu negura şi cu întunericul pentru cei ce nu pot să o privească. Că nu este cu putinţă a le vedea pe cele din negură şi întuneric, prin care înţelegem că dumnezeiasca fire e cu neputinţă de văzut.

Cel ce întinzi cerul ca o piele;

Prin acestea ne-a învăţat lesnirea zidirii: că, precum omului îi este lesne să întindă piele şi să facă cort, aşa şi Dumnezeul tuturor a întins boltele cele mari ale cerurilor numai zicînd cu cuvîntul.

3. Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui;

Aceasta ne-a învăţat şi Fericitul Moisi, zicînd că a zis Dumnezeu: „Facă-se tărie între apă şi să fie despărţind între apa cea de deasupra tăriei şi apa cea dedesubtul tăriei!”
Cel ce pui norii suirea Ta, Cel ce umbli peste aripile cânturilor;

Prin acestea a arătat purtarea de grijă ce străbate pretutindeni. Că El – zice – stă peste vînturi şi peste nori, şi le ocîrmuieşte, şi le chiverniseşte şi dă în bună vreme trebuinţa ce răsare de aici. Şi ne învaţă totodată că dumnezeiasca fire este pretutindeni de faţă şi zboară peste toţi: că – de vreme ce firea vînturilor este mai prea-iute decît toate cele simţite, că aleargă într-o clipeală de Ia apus către răsărit şi de la răsărit către apus – neaflînd între cele simţite altă icoană a iuţimii făcută mai cu de-amănuntul, a zis că Dumnezeu Se poartă peste aripile vînturilor, arătînd prin acestea că El este de faţă pretutindeni. Totodată aflăm că Dumnezeul tuturor S-a arătat în nor şi fiilor lui Israil, că prin nor a făcut a Sa arătare în Cort, şi în nor a acoperit casa cînd o tîrnosea’ Solomon. Şi Stăpinul Hristos, în munte, le-a arătat celor trei Apostoli nor luminat împrejurul Său, iar cînd S-a înălţat, un nor luminos L-a luat de la ochii lor pe dedesubt.

4. Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri, şi pe slujitorii Tăifoc urzind;

L-a arătat pe El că este ziditor nu numai al celor văzute, ci şi al celor nevăzute. Iar „duhuri” şi „foc” i-a numit pe aceiaşi, prin amîndouă învăţîndu-ne virtutea şi grăbnicia lor, că iute este firea duhului şi tare lucrarea focului. Şi, folosindu-i pe îngeri ca slujitori, Dumnezeul tuturor face bine celor vrednici, şi munceşte pe cei împotrivnici. Pentru aceasta a şi pomenit focul, însemnînd lucrarea cea mîntuitoare.

5. Cel ce întemeiezi pămîntul peste întărirea lui,

Iar Achila şi Simmah: „peste şederea lui”.

şi nu se va pleca în veacul veacului.

Pentru că, întemeindu-l pe dînsul peste sine însuşi, i-a dat lui nemişcarea, şi aşa va rămîne cită vreme va voi El. Aşa zice şi aiurea: „Cel ce spînzuri pămîntul pe nimic.”

6. Adîncul ca o haină este îmbrăcămintea lui.

Pe acest „lui” nu îl pune la altcineva, ci la pămînt, că aşa a tălmăcit şi Achila, şi Teodotion: „Cu adîncul ca şi cu o îmbrăcăminte l-ai îmbrăcat (adică pămîntul).” Iar dumnezeiasca Scriptură numeşte „adînc” firea cea umedă. Aşa a zis şi Fericitul Moisi întru începutul zidirii: „Iar pămîntul era nevăzut şi negătit, şi întuneric era deasupra adîncului.” Deci – de vreme ce pămîntul este înconjurat cu ape de pretutindeni, şi noianurile cele mari şi neînotate îi sînt margini, iar prin mijloc sînt altele mai multe care îl taie – după cuviinţă a zis că adîncul este ca o haină asupra pămîntului.

Peste munţi vor sta ape.

7. De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa.

8. Se suie munţii şi se pogoară cîmpii în locul întru care i-ai întemeiat pe dînşii.

Prin toate, ne învaţă purtarea de grijă a lui Dumnezeu care ocîrmuieşte zidirea:

că pentru aceasta marea, cu valuri precum vîrfurile munţilor, nu năvăleşte peste uscat şi, precum noi ne îngrozim de tunet, aşa se teme aceea de hotarul pus ei. Iar acest „peste munţi vor sta ape” e în loc de: „ca un munte a stătut”; iar „se suie munţii”, în loc de: „ca nişte munţi”.

9. Hotar ai pus pe care nu-l vor trece, nici se vor întoarce să acopere pămîntul.

Marea se ruşinează de nisip, şi – turbîndu-se pînă la acela, dar oprindu-se cu dumnezeiescul hotar ca şi cu un frîu – se trage iarăşi înapoi şi îndărăt se duce.

10. Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape;

Apoi, arată trebuinţa acestora:

11. adăpa-se-vor toate fiarele ţarinii, aştepta-vor colunii’ întru setea lor.

12. Peste acestea, păsările cerului se vor sălăşlui, din mijloculpietrelor vor da glas.

Şi acesta este prea-mare semn al dumnezeieştii Pronii, ca să împlinească nu numai trebuinţa oamenilor, ci şi a dobitoacelor. Pentru aceasta, tăind munţii, a meşteşugit treceri apelor, ca nu numai oamenii să aibă cu îndestulare apele izvoarelor, ci şi neamurile jivinelor pămînteşti şi ale celor zburătoare prin aer. Iar pe acest „aştep- ta-vor colunii întru setea lor” Simmah l-a tălmăcit aşa: „Răcori-se-va colunul întru setea lui.”

13. Cel ce adâpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pămîntul.

Că nu numai dedesubt izvorăşte şi găteşte firea apelor, ci şi de sus aduce adăparea prin nori. Apoi, arată folosul care se iveşte de aici:

14. Cel ce răsări iarbă dobitoacelor şi păşune spre slujba oamenilor, ca să scoată pîine dinpămînt.

Că răsare iarbă şi hrăneşte dobitoacele ce sînt făcute spre slujba oamenilor. Se hrănesc însă şi roadele prin ploi, şi se coc şi se aduc oamenilor. Aceasta a zis şi întru alt Psalm: „Oamenii şi dobitoacele vei mîntui, Doamne!” Deci, pentru trebuinţa oamenilor, şi dobitoacele dobîndesc această purtare de grijă.

15. Şi vinul veseleşte inima omului, ca să veseleascăfaţa cu unt-de-lemn, şi plinea inima omului o întăreşte.

Iar Simmah a zis mai descoperit: „Cel ce odrăsleşte iarbă dobitoacelor şi păşune spre slujba oamenilor, ca să răsară hrană din pămînt: şi vinul să veselească inima omului, să strălucească faţa lui cu unt-de-lemn, şi pîinea să întărească inima omului.” Că – zice – spre aceasta Dumnezeul tuturor îi dă pămîntului ploi totdeauna, ca să odrăslească roduri de tot felul, şi cu pîine să întărească şi să hrănească firea oameni lor, cu vin să-i veselească şi mai dulce să le facă viaţa, iar cu unt-de-lemn să-i hrănească nu numai din lăuntru, ci să le strălucească trupurile şi pe dinafară.

16. Sătura-se-vor lemnele cîmpului,

Iar Evreul şi ceilalţi au pus: „lemnele Domnului”. Că, după ce a vorbit pentru lemnele cele roditoare, de nevoie le pomeneşte şi pe cele neroditoare, ca pe unele ce
împlinesc şi ele trebuinţele oamenilor. Pentru aceasta le-a şi numit „ale Domnului”, ca pe unele răsărite de la sine, iar nu lucrate şi răsădite cu mîna, ci odrăslite cu dum
nezeiescul cuvînt. Pentru aceea a şi adăugat: cedrii Libanului, pe care i-ai răsădit.

Că sâditori ai acestora nu au fost niscareva grijitori de păduri, ci dumnezeiescul cuvînt a împodobit vîrfurile munţilor cu desişuri. Insă, pomenind Libanul şi cedrii săi ca pe un vestit, prin aceştia a arătat şi ceilalţi munţi şi lemne.

17. Acolo păsările se vor încuiba, lăcaşul erodiului le povăţuieşte pe ele.

Iar Achila, aşa: „Acolo păsările îşi vor face cuiburi, brazii sînt casă erodiului”; iar Simmah: „Acolo păsările vor face cuiburi, coruiului bradul îi este locuinţa.” Pentru că lemnele acestea dau altă trebuinţă oamenilor, şi alta păsărilor: că oamenilor le folosesc spre facere de case, iar sălăşluirile păsărilor chiar ele le primesc.

18. Munţii cei înalţi – cerbilor, piatra – scăparea iepurilor.

Purtarea Ta de grijă – zice – nu trece cu vederea nici o jivină, ci cerbilor le-ai dat petrecere prin vîrfurile munţilor, iar celor mai mici dintre jivine – ascunzătorile şi peşterile pietrelor.

19. Făcut-ai luna spre vremi,

După ce a vorbit pentru toate cele de pe pămînt, şi după ce a arătat zidirea firilor celor nevăzute şi facerea cerurilor, face pomenire şi pentru luminători, care s-au făcut în ziua a patra. Şi zice că luna a fost zidită pentru învăţătura şi cunoaşterea vre- milor, pentru că schimbările ei lac să se măsoare timpul, ea crescînd şi micşorîndu-se întru acelaşi număr de zile.

soarele şi-a cunoscut apusul său.

Nefiind însufleţit, nici vorbind, ci călătorind după dumnezeiescul hotar, soarele face ziua arătîndu-se, şi face noaptea ascunzîndu-se, şi are de-a pururea acelaşi drum şi păzeşte măsurile.

20. Pus-ai întuneric, şi s-a făcut noapte,

De nevoie este şi trebuinţa acesteia, care se alcătuieşte prin lipsirea şi ducerea luminii şi dăruieşte oamenilor odihnă.

întru dinsa vor ieşi toate fiarele pădurii,

21. puii leilor răcnind ca să răpească şi să caute de la Dumnezeu mîncare loruşi.

Că noaptea le face oamenilor odihnă, iar fiarelor le dăruieşte slobozenie să-şi sature pîntecele lor cele flămînde. Iar acest „să caute de la Dumnezeu mîncare loru-şi” e în loc de: Dumnezeiasca Pronie le dă cele de trebuinţă şi acestora. Că a cere de la Dumnezeu este al celor cuvîntătoare, iar a căuta – al celor necuvîntătoare, dar şi acestora tot Dumnezeu le dăruieşte hrana cea de nevoie.

22. Răsărit-a soarele, şi s-au adunat şi in culcuşurile lor vor zăcea;

23. ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa pînă seara.

Şi, răsărind soarele, se duc întru ale lor ascunzători, iar oamenii, uitînd osteneala zilei dinainte, iarăşi vor stărui cu sîrguinţă întru lucru toată ziua.

24. Cit s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut!

In mijlocul povestirii, gîndind cele zise şi cunoscînd multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, Prorocul a trimis laudă lui Dumnezeu, zicînd că toate făpturile Lui sînt minunate, şi foarte vrednice de mirare şi pline de înţelepciune: căci a aflat că şi noaptea, prihănită de oarecari rău-credincioşi, este prea-foarte de trebuinţă, şi că lemnele neroditoare aduc altă trebuinţă, şi că neamurile fiarelor sînt foarte trebuincioase oamenilor.

Umplutu-s-apămîntul de zidirea Ta.

Iar pe acest „de zidirea Ta” ceilalţi tălmăcitori l-au pus în loc de: L-ai umplut pe dînsul de tot felul de bunătăţi. Şi, de la pămînt, se mută şi către vecina lui, marea, şi zice:

25. Marea aceasta este mare şi larga, că acolo sînt tir îtoare cărora nu este număr, jivine mici şi mari,

încă şi acesta este semn al dumnezeieştii purtări de grijă: ca neamurile cele mici să petreacă împreună cu cele mari, şi să nu se cheltuiască cu totul desăvîrşit de acelea.

26. Acolo corăbiile umbla;

Şi aceasta este trebuinţă prea-mare a oamenilor: că, prin meşteşugul corăbieresc şi prin ştiinţa cîrmirii, ne aducem unii altora cele trebuincioase, dînd acelora rodul ce odrăsleşte la noi şi primindu-l pe cel ce se face la ei.

balaurul acesta pe care l-ai zidita se juca intr-insul.

Prin „balaur”, a arătat chiţii cei mari, care întru noianurile cele mari încap şi petrec. Iar acesta se juca „într-însul”, în loc de: „într-însa”, adică întru însăşi marea, căci Evreul şi Sirul o numesc pe dînsa cu neam bărbătesc. Astfel, zice că marea cuprinde întru sine-şi nenumărate neamuri de, peşti, şi chiţii cei prea-mari înoată fără frică întru dînsa.

Iar dacă oarecari voiesc să-l înţeleagă pe „balaur” alegoric – pentru că şi întru Isa- ia zice că: „Sabia cea mare, şi sfîntă şi puternică asupra balaurului năvăleşte”, adică a şarpelui celui încolăcit care locuieşte în mare nici noi nu ne vom lepăda de asemenea înţelegere, fiindcă şi la Iov aflăm jivina aceasta batjocorindu-se de dumnezeieştii îngeri. Şi Domnul a dat stăpînire ucenicilor Săi să calce „peste şerpi, şi peste scorpii” şi peste toată puterea vrăjmaşului.

27. Toate către Tine aşteaptă să le dai lor hrană în bună vreme.

De la Tine – zice – îşi iau trebuinţa toate, în vreme trebuincioasă. Pentru că cele necuvîntătoare caută hrana, dar o primesc de la Făcătorul, fără să ştie Cine le-o dăruieşte.

28. Dîndu-le Tu lor, vor aduna.

Dăruindu-le Tu îndestularea, fiecare dintru acestea îşi dobîndeşte trebuinţele potrivite sieşi.

Şi, deschizînd Tu mina Ta, toate se vor umple de bunătate;

Prin acestea, a arătat lesnirea dăruirii bunătăţilor: că, precum este lucru uşor a întinde degetele strînse în lăuntru, aşa lesne îi este lui Dumnezeu să dăruiască îndestularea tuturor bunătăţilor.

29. iar intorcîndu-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura.

Şi – precum saturi de toată dulceaţa şi veselia pe cei ce se îndulcesc de bunătăţile Tale, cînd le dăruieşti pe acestea cu milostivire – tot aşa, întorcîndu-Te Tu, toate se umplu de tulburare şi de frică.

Lua-vei duhul lor, şi se vor sfirşi şi în ţărina lor se vor întoarce.

Că, voind Tu, se face despărţirea sufletului de trup, după care trupul se dă stricăciunii şi se risipeşte întru ţărîna care îi este strămoaşă. Iar „duh” a numit sufletul.

30. Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi vei înnoi faţa pămîntului.

Aici, ne-a propovăduit arătat învierea de obşte şi întoarcerea la viaţa ce se va face prin Preasfîntul Duh. Aşa a făcut şi Ilie cel mare, cînd a suflat de trei ori peste copilul văduvei şi l-a întors la viaţă prin darul duhovnicesc ce locuia întru dînsul; aşa l-a înviat şi Elisei pe copilul Şunamitencei, întrebuinţînd duhovniceasca insuflare şi dîndu-i viaţă prin Duhul de viaţă făcător.

Aşa, după ce a arătat şi lucrarea aceasta a dumnezeieştii puteri, îşi mută limba spre cîntarea de laudă:

31. Fie mărirea Domnului în veci!

De-a pururea – zice – este cu dreptate şi cu cale să fie lăudat El de toţi.

Veseli-Se-va Domnul de lucrurile Sale,

Prin acestea, a vestit cunoştinţa de Dumnezeu ce avea să fie. Pentru că, izbăvin- du-se oamenii de înşelăciunea de mai înainte şi primind cunoştinţa lui Dumnezeu, (Psalmistul) vrea ca El să Se veselească, nu pentru închinăciunea lor, ci pentru că (Dumnezeu) îi vede pe dînşii mîntuindu-se.

32. Cel ce caută sprepămînt, şi îl face pe el de se cutremură; Cel ce Se atinge de munţi, şi fumegă.

După cuviinţă le-a adăugat pe acestea, învăţîndu-ne că dumnezeiasca fire nu are lipsă de nimic: că nu Se veseleşte pentru că ar avea trebuinţă de închinăciune, ci pentru că, vrînd să-i mîntuiască pe oameni, le arată adevărul şi, putînd a-i munci, nu aduce munca asupră-le, măcar de şi clăteşte pămîntul şi umple munţii de foc şi de fum numai cu arătarea Sa. Şi acest lucru l-a făcut şi în Muntele Sinaiului: că, arătîndu-Se, tot muntele a fumegat.

33. Cînta-voi Domnului în viaţa mea, cînta-voi Dumnezeului meu pină ce voi fi.

Şi pe acestea le-a adăugat după cuviinţă, că „nu este întru moarte cel ce îl pomeneşte pe Dînsul, şi în iad cine se va mărturisi Lui?” Aşa s-a încuiat uşa cămării de nuntă fecioarelor nebune, care au cheltuit vremea purtării de făclii întru cumpărarea untului-de-lemn.

34. Indulcească-se Lui cuvîntarea mea,

în loc de „cuvîntare”, Simmah a zis: „vorbă”, iar Achila: „voroavă”. Şi mă rog – zice – ca această cîntare de laudă a mea să se arate prea-dulce şi prea-veselitoare înaintea Lui.

şi eu mă voi veseli de Domnul.

Zice: Făcîndu-se acest lucru, eu voi dobîndi de aici veselia.

35. Lipsi-ar păcătoşii de pe pămînt şi ceifiară de lege, ca să nu fie ei!

După ce a povestit, cît era cu putinţă firii omeneşti, dumnezeiasca frumuseţe şi negrăita bogăţie, doreşte ca toţi oamenii să dobîndească aceeaşi cunoştinţă şi se roagă ca adunarea păcătoşilor să lipsească cu totul, nu rugîndu-se să piară aceia, ci cerînd ca ei să se schimbe şi să înceteze ceata lor, mutîndu-se în partea celor credincioşi şi învăţînd cele dumnezeieşti. Iar dacă cineva voieşte să înţeleagă în alt fel graiurile acestea, cum că Prorocul i-ar supune sub blestem pe cei ce trăiesc întru păgînătate, şi aşa va afla prorocia potrivindu-se cu învăţătura apostolească: pentru că, trimiţîndu-le scrisoare Corintenilor, şi Fericitul Pavel a pus un asemenea sfîrşit: „Dacă cineva nu iubeşte pe Domnul Iisus, să fie anatema!” – că osebit lucru este acesta celor ce îl iubesc fierbinte.

Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul!

Deci cei ce nu voiesc a lăuda pe Dăruitorul atîtor bunătăţi, pătimească-le pe acelea, iar tu – o, suflete al meu! – necurmat şi cu sîrguinţă laudă-L pe Ziditorul şi Mîntuitorul tău!

Fericitul Theodorit al Kirului

Tilcuire a celor o suta cincizeci de psalmi ai Prorocului Imparat David; Editura Sophia