Fiecare din noi avem undeva departe, sau poate mai aproape, undeva unde este străin zgomotul oraşului şi îmbulzeala străzilor pavate, avem o casă. Un colţişor unde plecăm cu bucurie şi un pic de nostalgie. E casa de la ţară, proprie sau poate cea părintească, casa ce stă în satul unde ne-am petrecut copilăria şi pe dealurile verzi ale căruia au rămas atîtea amintiri plăcute şi nopţi nedormite. Cuvîntul ţară are mai multe sensuri, aşa numim noi satul, ţara cea adevărată.

Dar iată că am crescut. Plecăm din sat, ne înghit străzile şi clădirile frumoase ale oraşului. Şi tot mai rar păşim pragul acelei case pline de amintiri şi cu părinţii sau buneii ce ne aşteaptă să venim. Şi tot mai rar găsim acele clipe cînd putem să ne rupem dintre pereţii cabinetelor şi caselor ce ne ţin prizonieri în oraşe…

Merg cu plăcere înspre satul copilăriei mele, drumul e lung, se aştern multe sate în cale. Îmi place să le admir şi cuget la tot ce văd… Dar tot mai des simt că se schimbă ceva. În ultima vreme parcă se pustieşte totul, oamenii ce-i cunoşteam odinioară şi cu care puteam schimba o vorbă acum nu-i mai vezi, ce să-i faci aşa-i viaţa, toţi vom trece prin asta. Iar casele sunt vândute sau lăsate la voia sorţii şi doar lacătul de la uşă este singurul care îţi atrage atenţia. Tinerii pleacă şi ei. Unii la învăţat, alţii la lucru în negrul străinătăţii, vorba poetului.

Aşa satul de odinioară cu veseliile şi sărbătorile sale, cu oamenii care ştiau a se aduna la o masă întinsă la o bucurie sau la o tristeţe, satul care păstra cu sfinţenie toate sărbătorile de se ştia că e mare păcatul să lucrezi într-o aşa zi, acest sat dispare… Este situaţia satelor noastre a satelor din Moldova (;i nu numai), al meu, al tău al părinţilor sau al buneilor căci fiecare din noi are un sat în suflet, un loc al liniştii şi păcii sufleteşti.

Citeşte şi:  Protejarea familiei, intre traditie si provocari sociale

Se duc oamenii. Cei vârstnici pentru totdeauna, tinerii pleacă şi ei, toţi cei ce pot pleacă, nu e vorbă fiecare se duce acolo unde îşi găseşte locul, unde-l cheamă soarta. Rămîn cei bătrîni şi cei ce nu pot pleca. Dar vin golanii ce s-au răspândit pe larg şi care caută să profite de totul în jur. Să ia ultimul ban din gospodăria omului.

Dispare nu doar satul, dispare o lume aparte…

Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi e că dispar tradiţiile sfinte ale poporului nostru, care erau atît de bine păstrate. Locul lor este preluat de civilizaţia urbană. Deja tot mai rar umblă colindătorii, tot mai pustii sunt bisericile… Riscăm să pierdem ceea ce avem mai scump – satul cu tradiţiile sale unice. Şi dacă se spune că veşnicia s-a născut la sat, astăzi tindem cu tot dinadinsul să o înmormîntăm tot acolo.

Vedem cum dispar satele unul după altul, acele sate descrise de poeţi, unde s-a format poporul nostru ca neam, satele ce ne-au protejat de vitregiile vremii de război şi foame.

Condamnaţii

Deci, cine sunt condamnaţii? Condamnaţii suntem noi. Noi, toţi, indiferent unde stăm la oraş sau la sat, vom pierde această comoară, ireversibil, nu vom mai avea acele basme, acele legende acel trai care era unic, cu un specific aparte e un tărîm mitic unde timpul se scurge altfel decît în altă parte, iar în foarte scurt timp nici nu ne vor fi interesante acele locuri numite natale, atunci cînd le vom revedea venind din străinătate sau chiar din oraşe care sunt o altă lume (avînd în vedere diferenţele enorme de comodităţi ce au apărut). Suntem condamnaţii acestui sistem în care suntem siliţi a renunţa pe vecie la casa şi la satul natal pentru patru pereţi de beton, sau un job bine plătit într-o corporaţie serioasă, aici în mijlocul forfotei de unde visăm să ne afirmăm, unde ne vom trece şi cine ştie vom lăsa ceva în urmă sau nu.

Citeşte şi:  Culmea nebuniei: Tinerii ucraineni care se identifică drept animale vor colinda la un festival de Nașterea Domnului

Suntem condamnaţii viciilor societăţii de acum şi la lipsa de tradiţii, o societate cu valori false de gen carieră, bani şi distracţii. Iar presa îşi are rolul său în promovarea acestui nou mod de viaţă şi acestor noi valori (poate antivalori). Uităm deja de ceea ce ne facea să fim un neam, un popor, omenia, bunătatea, credinţa, patriotizmul, acestea nu mai au loc în viaţa noastă, ne transformăm treptat din Homo Sapiens în Homo Comodis şi nu e doar presa vinovată, e vinovat şi cel ce se lasă influienţat uşor (dar despre aceasta altădată)…

În fond, de ce mi-ar păsa atît de mult de tradiţii şi de sate? Deoarece acestea păstrează memoria istorică a neamului nostru ceea ce este mai important decît acea istorie scrisă în cărţi şi modificată conform cursului şi cerinţelor vremurilor, ne uităm istoria, iar un popor fără memorie istorică este mai uşor de manipulat şi de condus pe un făgaş greşit, deci un asemenea popor nu are viitor. Oare cine ne vrea fără memorie istorică? Cum spuneau vechii latini trebuie să vedem Qui bono, cine beneficiează în urma unei asemenea evoluţii…

Aş putea sa fiu învinuit de nostalgie sau de o imagine prea sumbră a realităţii, nu ştiu poate, poate nu e chiar aşa situaţia şi mai sunt oaze unice în care lucrurile merg mai bine şi sper să fie aşa căci obţinem o şansă de a păstra măcar pe alocuri ceea ce avem frumos, dar cînd am scris aceste rânduri gândul îmi era la satul copilăriei mele, la acele locuri unice şi la schimbările ce vin odată cu modernismul, da e o realitate că tradiţia dispare când vine modernismul. Dar ştiţi, peste ani vom căuta acele locuri, acele sate ale noastre s-ar putea să fie tîrziu, sau să le restabilim din amintiri, nu va mai fi ceea ce era, şi vom plăti scump, atunc de ce să nu păstrăm ceea ce avem încă astăzi.

Citeşte şi:  Avertismentul unei companii de securitate cibernetică: Lansarea ID-urilor digitale, visul securiștilor Guvernului Mondial dar și al hackerilor

E minunat să te afirmi şi să-ţi gaseşti locul acolo unde te simţi mai bine, oraşul oferă mari posibilităţi în acest sens, chiar eu doresc să o fac aici, dar mai este ceva. Ideea e ca să nu ne uităm rădăcinile căci după aceasta ne vor înghite vremurile de parcă nici n-am fost.

Da ne place foarte mult uneori să vorbim despre aşa noţiuni şi teme noi precum fonduri europene, sprijin financiar pentru dezvoltarea infrastructurii, valori europene, conştiinţă democratică etc, dar toate astea par aşa nişte nimicuri atunci cînd eşti undeva la ţară şi intri în grijile zilnice care sunt a face focul (dacă e frig), să lucrezi pămîntul, să prepari hrana pentru animale. Da e mai greu şi poate mai ingrat decît să stai la un calculator şi să pregăteşti un raport sau chiar să scrii un blog, dar e mai altfel nuştiu cum, simţi apropierea de valorile veşnice aici… dar despre asta şi în alte articole.

Sergiu Ungureanu