Pe măsură însă ce zidurile mănăstirilor se dărâmau și porțile acestora erau ferecate, duhul lor s-a strămutat în interiorul temnițelor unde, printre lacrimi și suspine, tânguiri, deznădedji, dar și rugăciuni, blâncul Iisus și Sfânta Lui Maică, Fecioara Maria, au apărut în suflete, spre mângâierea celor ce nu conteneau a-l ruga. (Traian Popescu)

Trupul suferinței – Jilava, noiembrie 1950

După masa de seară, 20-30 de milițieni au năvălit în cameră. Scoși pe coridor și dezbrăcați la piele, am fost aruncați într-o cameră fără lumină, iar după câteva minute duși în curtea reduitului, plină cu zăpadă până la genunchi, apoi trântiți pe câte o grămadă de nisip înghețat. Loviturile de gârboace, bâte și cizme începuseră să curgă. La început simțiam durerea, usturimea și sângerarea, spoi fierbințeala și leșinul. Singurul gând viu în aceste trupuri era comun cu al tuturor celor ce, împreună cu Domnul Hristos Iisus, se adresaseră ucigașilor: ‘’Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac!’’. Când trupul nu se mai zvârcolea sau pieptul nu mai sufla, iar zăpada se năclăia cu sânge, bucata de om era apucată cu smucitură de fiară, târâtă și aruncată într-o cameră plină peste gleznă cu mocirlă de urină și fecale, în întunericul de iad.

Dezorientați în întunericul camerei, după câteva mișcari prin mocirla infectă, căutam pereții să ne sprijinim, dar pe pereții uzi alunecam și ne prăbușeam iarăși. Se auzeau doar gemete și bălăceală în mizerie. Organismul se congestiona și umflăturile sângerânde dădeau dureri acute până la os. Corpul ardea în flăcări, dar simțiam temperatura de gheață a camerei.

Lui Costică Lupoaie, Dumnezeu i-a trimis o idee salvatoare:

Ne vom așeza în cerc- a zis cu gura plină de sânge, căci era bolnav și de plămâni- unul în spatele celuilalt, îmbrățișându-ne ca în jocul copiilor de-a mama gaia. Încheind cercul, ne vom proteja plămânii și vom reuși să stăm în picioare.

Așa am și făcut. Fiecare acoperea cu pieptul spatele celui din față. Îmbrățișarea comună ne ajuta sănu ne prăbușim. Suportam doar la picioare frigul betonului. Ne întărea rugăciunea inimii, pe care fiecare dintre noi în șoaptă, cu capul plecat la ceafa celuilalt: ‘’Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!’’ . Șoptită așa, rugăciunea se făcea auzită din toate inimile într-una și dintr-una în toate.

Timpul trecea fără să ne dăm seama. Când credeam că vom fi lăsați să ne stimgem în această cameră a iadului, fiindcă toți respiram greu și tușeam în continuu, am auzit zăvoare grele. Mai mulți gardieni și deținuți de drept comun, cu tărgi de lemn, s-au profilat în semiîntunericul din ușa deschisă. Mirarea și groaza le mărea chipurile aproape înlemnite. Veniseră să ne ducă la groapa comună, dar spectacolul pe care li-l ofeream îi blocase în uimire. Un deținut de drept comun, un vlăjgan încălțat cu cizme de cauciuc, se repezi și prinzându-ne de mâini, de cap, ne arunca în coridor. De acolo, târâș, ca pe niște zdrențe, ne-au depozitat în fața camerei 5 bis. Sub privirile uluite ale celor din cameră, ne-au aruncat în mijlocul hrubei și ușa iar a gemut sub zăvoare.

(Virgil Maxim,’’ Imn pentru crucea purtată’’)