Trei observații rapide legate de victoria cu 74% la prezidențialele din Ucraina obținută de un mic actor de comedie al cărui principalul merit este acela că a jucat rolul unui mic profesor care câștigă alegerile cu 70% la prezidențialele din Ucraina (I know; trageți aer în piept, luați o pauză… continuăm).
1. Temele principale ale lui Vladimir Zelenski au fost „oameni noi în politică” (la ei asta a luat forma: oameni obișnuiți în politică, „slujitor al poporului”) și lupta anticorupție. Totuși, Zelenski este angajatul și, se pare, omul fidel al lui Igor Kolomoiski, un oligarh ucrainean controversat acuzat, printre altele, de spălări masive de bani și devalizări din fonduri publice (vedeți și interviul cu Armand Goșu; primul link din comentarii). Așadar, „schema Zelenski” nu aduce în fapt nici oameni noi (la butoane), și nici nu reprezintă vreo mișcare „anticorupție”.
2. În serialul care l-a făcut celebru pe Zelenski, există o scenă cu care Zelenski e îndeobște asociat. În această scenă, Zelenski ia două uzi-uri și-i mitraliază pe „corupți”. Da, nici mai mult, nici mai puțin – îi mitraliază pe toți, în masă, asemeni unui atentator terorist care deschide focul asupra mulțimii. Justiția este televizată, și devine „justiție bisericească” – adică justiția ia o formă explicit religioasă. Toate astea nu pot să nu ne ducă cu gândul la ideologia ca religie politică, a la Lenin și Troțki, din Rusia bolșevică; când ritualurile de partid luau și ele o formă quasi-religioasă.
Pentru cei care și-au pierdut de tot busola în chestia asta și visează și ei la noua luptă de clasă încununată de „justiția bisericească”, le amintesc că justiția televizată și obsesia pentru amenințările cu cătușe încalcă, de fapt, statul de drept. Pentru a nu rămâne doar o lozincă, trebuie să ne amintim că principiul de bază al statului de drept înseamnă chiar respectarea prezumției de nevinovăție. Și că cel mai eficient mod de a lupta împotriva corupției este crearea unor politici publice pentru o mai mare transparență (chiar, cu cât tema devine mai ideologizată, cu atât vorbim mai puțin și ne amintim mai puțin de acest lucru).
3. Vladimir Zelenski a fost un personaj quasi-absent din campania electorală. Într-o campanie foarte deșteaptă (și, aș spune, foarte… postmodernă), el s-a identificat, practic, cu personajul său, pe care l-a jucat în serialul de comedie de la televiziunea oligarhului Kolomoiski. A amânat până în ultimul moment posibil confruntarea live cu adversarul său, Petro Poroșenko, și a comunicat doar prin mesaje vagi și generale, scrise pe social media. A cerut un etilotest înainte de confruntare, pentru adversar, iar la confruntare l-a numit pe acesta „bețiv” și a aruncat un pumn de sloganuri. Practic, Zelenksi a rămas, în tot acest timp, o formă goală, sau un mit. A întruchipat mitul „omului obișnuit”, „slujitorul poporului”, și a aplicat eficient câteva tehnici simple (rudimentare) de demonizare a adversarului. Putem spune că Zelinski a reușit să câștige prin abilitatea de a evita să devină, în ochii electoratului, o „persoană reală”.
Rămâne de văzut în ce măsură va reuși Zelenski să fie cu adevărat un „slujitor al poporului” – sau va fi o altă marionetă a oligarhilor (din tabăra cealaltă). Până-una alta, să fim foarte atenți la comedianții din politică și la politicienii care sunt, în mod evident, doar niște forme goale. Să fim atenți la vechiul mit al „omului nou”, care e scos din nou de la naftalină. Și să fim atenți când vedem și pe la noi, sub diverse aspecte și intensități, „schema Zelenski”.
Autor: Catalin Sturza
