Am fost alături de poetul Vasile Militaru, atunci când în condiţiile tragice, impuse de geniile răului, de forţele întunecate ale comunismului, a trecut în eternitate. Era pe la începutul lui iulie 1959, zi însorită percepută de noi, deţinuţii, care admiram libertatea doar prin ajutorul puţinelor raze de soare care pătrundeau firav printre jaluzele. Jaluzele, de fapt obloane grele cu care erau căptuşite ferestrele, ca „bandiţii” să fie izolaţi şi de păsările cerului. Draconic mijloc de a te descotorosi de aşa-zişii duşmani ai poporului, fără a folosi ştreangul sau pistolul din dotare.

Către ora prânzului, deţinuţii politici începuseră să devină tăcuţi. Îşi spuseseră ce aveau de spus în primele ore ale dimineţii. Cred de cuviinţă să spun că în timpul acestor sporovăieli, de după neîndulcitul ceai, printre altele ne îngrijora şi starea sănătăţii poetului Vasile Militaru, scos din celulă şi internat în infirmeria închisorii, unde de obicei erau internaţi numai acei ajunşi pe ultima sută de metri de deznodământ. Alte veşti nu mai aveam de la el, decât că fusese groaznic bătut la Securitatea piteşteană şi trimis la Ocnele Mari, pentru a scăpa ei de o crimă în plus. Piteştiul devenise însă celebru încă de pe timpul căpitanului Cârnu şi al directorului Dumitrescu, susţinătorul din umbră al lui Ţurcanu, despre care s-a mai scris şi se va mai scrie. Îmi amintesc pe deţinutul Profir V. care recita adeseori în celulă din versurile poetului, cum ar fi Moş Andrei, Şase pui şi o biată mamă şi altele, care ne-au desfătat urechile pe parcursul atâtor ani. Versurile lui Vasile Militaru creeau totdeauna o stare de melancolie, de tăcere în celulă, un îndemn către meditaţie şi către dragostea faţă de aproapele tău. Erau învăţate şi de tineri, dar şi de vârstnici cu tâmplele albe.

Într-o seară, mă plimbam prin intervalurile dintre paturi, pe mijlocul celulei (patul fiind de neatins între orele 5 şi 22, când se dădea stingerea), când bestia care supraveghea secţia, deci şi celula noastră, a tras brusc grosul zăvor şi a deschis uşa. Ne-am oprit din plimbare şi încremeniţi aşteptam urmările. Venirea unui caraliu în celulă, mai ales după raportul de închidere, nu era un semn bun. Pentru intimidare şi-a plimbat privirea încărcată de ură peste toţi cei care eram acolo. Doar pentru asta era plătit: să urască.

Aflându-mă în acel moment în preajma uşii, am fost scos afară cu încă un deţinut, acesta fiind preot, nu-i mai reţin numele, care, după spusele lui, îmi amintesc că era din comuna Frânceşti – Vâlcea, pe atunci făcând parte din regiunea Argeş. Nu bănuiam ce se va întâmpla cu noi. Scoşi afară, ne aşteptam la bătaie, sau la vreo izolare pe motive nebănuite, nu eram nici primii nici ultimii cu care se proceda aşa.

Dar nu! Fuseserăm scoşi cu totul şi cu totul pentru alte motive. Ne-au dus pe un coridor întunecat, oprindu-ne la ordinele lui în dreptul unei uşi pe care a deschis-o şi ne-a poruncit să intrăm înăuntru, aici fiind de fapt o cameră-celulă a infirmeriei închisorii. Multe temniţe dispuneau de asemenea celule.

Singur în camera-celulă, o jilavă făptură de om deţinut, era căzut din pat cu faţa în jos. Gardianul tiran ni s-a adresat cu ura care îl caracteriza şi pentru care era desigur apreciat.

– Banditul ăsta trage să moară, ridicaţi-l în pat mai repede.

L-am întors cu faţa în sus pe muribund şi l-am aşezat în pat. Acest om era Vasile Militaru. Cu ochii daţi peste cap şi cu faţa brăzdată de chinurile morţii. Nimic nu mai era viu în el, doar ochii, parcă năluci nepământene, vegheau aşteptând de undeva o mână de ajutor care nu mai venea. Am trecut la picioare făcând semn preotului să treacă la cap. Din privire şi din mişcarea buzelor (gardianul stătea în uşă) m-am înţeles cu preotul să-i spună rugăciunea din urmă, pentru dezlegare. Când preotul a început prin mişcarea buzelor să-i facă rugăciunea de dezlegare, pleoapele muribundului s-au deschis, apoi iarăşi s-au închis şi, parcă mulţumit, s-a înseninat la faţă şi şi-a dat duhul. Aşa i-a fost dat, să nu aibă o lumânare aprinsă la căpătâi în acele ultime clipe ale vieţii, el care se risipise în atâtea generaţii. Ne-am dat seama cât de profundă a fost credinţa în Dumnezeu a poetului, care şi-a acceptat moartea ca pe o împărtăşanie.

Cu vocea strangulată de emoţii, i-am spus păgânului care stătea în uşă nepăsător, ca şi când omul din faţa lui era un nimeni.

– A murit deţinutul!

– Dă-l în… de bandit! Bine că am scăpat de el, a fost răspunsul tiranului suprasaturat de ura proletară.

Încremeniţi de durere aşteptam alte porunci, cu ochii duşi undeva departe, poate într-o lume mai bună.

– Staţi aici, a tunat gardianul, închizând uşa pe dinafară.

În scurtul răgaz pe care l-am avut, ne-am putut face semnul crucii şi să zicem: Dumnezeu să-l ierte pe cel trecut în nefiinţă, departe de toţi cei ce-l iubeau. Am putut observa că poetul stătea singur în celulă, mai degrabă izolat, neacordându-i-se nici un ajutor medical. Nu se vedea nicăieri vreo urmă de medicament. Pe mica măsuţă de fier – tablă – se găsea o cană cu ceai neîndulcit, pe care îl beam şi noi ceilalţi, o bucăţică de turtoi şi un castron de tablă în care abia se distingeau câteva boabe de arpacaş, de multe ori nefiert şi plin de gărgăriţe.

Am tresărit când a zdrăngănit zăvorul şi şi-a făcut apariţia gardianul. Nu avea nici o urmă de omenie în el, ca şi când s-ar fi născut pe altă planetă. Ne-a aruncat din uşă o cămaşă şi o pereche de indispensabili – ce-i drept curate – şi ne-a poruncit: „Dezbrăcaţi-l pe bandit de ce are pe el şi îmbrăcaţi-l cu rufele astea.”

Am executat operaţia sub supravegherea lui. Când a văzut că este gata, ni s-a adresat autoritar şi duşmănos:

– Ieşiţi afară! Bine că a murit. Un bandit mai puţin în ţară.

Ne-a condus în celulă, având grijă pe parcurs să ne atragă atenţia:

– Să nu cumva să ciripiţi în celulă unde aţi fost şi ce-aţi făcut, că ştiţi ce vă aşteaptă.

Am intrat în celulă şi s-au tras zăvoarele după noi. Ocnele Mari, vulpavul lagăr de exterminare, aştepta să înghită noi victime în pântecul său nesătul. Pentru noi, murise un mare om, pentru ei, un mare bandit. „Tot una e: ori culci pe sătui, ori scoli pe săraci” – Tudor Arghezi.

După ce am intrat în celulă, am fost înconjuraţi de fraţii de suferinţă doritori să afle pentru ce am fost chemaţi. Pentru moment, nu le-am spus nimic, arătând către vizetă, unde caraliii ne puteau spiona în voie, încălţaţi în acei pâslari-pisică care le permiteau să asculte pe la uşi fără să fie simţiţi. După câteva minute însă, i-am informat că a murit Vasile Militaru şi, instantaneu, am păstrat cu toţii un moment de reculegere. Le-am povestit apoi ceea ce am fost puşi să facem în timpul cât am lipsit din celulă. Colegii erau consternaţi.

După semnele ştiute de noi, am urmărit trecerea „căruţului”. Un căruţ, pe care îl au mai toate puşcăriile în dotare. În el sunt căraţi seara deţinuţii morţi, către cimitir. Vestea ne-o dădea el, prin scârţâitul roţilor cu lada pe el, inconfundabil. Pânda s-a dovedit folositoare, deoarece l-am văzut trecând către groapă, cu nelipsita ladă pe el, tras de doi deţinuţi de drept comun. Jaluzelele erau îndepărtate la maximum, dar nu mai conta dacă eram prinşi asupra infracţiunii, sau nu. După circa 30 de minute, căruciorul cu lada goală pe el, tras de aceiaşi deţinuţi de drept comun, se întorcea de la cimitir. Pentru ei, fusese o zi obişnuită. Uneori, după atâta suferinţă sufletul se împietreşte, devine insensibil la tot ce se petrece împrejur.

În celulă s-a evocat îndelung, în acea zi, şi-n zilele următoare, viaţa şi opera scriitorului dispărut, omorât mişeleşte de slugile preaplecate ale Moscovei.

În ceea ce priveşte dimensiunile marelui dispărut, numai istoria îi poate aprecia opera ca atare. Să mă ierte anumiţi pseudoscriitori care i-au pus la îndoială valoarea literară şi politică, dar când ajungi să fii închis şi să mori pentru ţara ta, e mai mult decât un act de dăruire. În 1959, la data când se stingea din viaţă poetul şi eu mă găseam în cercetări la Ministerul de Interne. Fusesem arestat pentru a doua oară pe data de 8 august 1958, sub acuzaţia de „crimă de uneltire împotriva ordinei sociale”. În fond, eram arestaţi pentru că la închisoarea sanatoriu Târgu Ocna ne ajutam unii pe alţii să supravieţuim. În afară de doctoriţa Margareta Danielescu şi mai târziu Grigoraş Maria, nu mai exista nici un cadru medical. Totul cădea în sarcina noastră să supravieţuim. Nu existau cadre medii sanitare, iar medicamentele specifice tuberculozei lipseau cu desăvârşire. Era limpede că nu am fost duşi acolo să supravieţuim. O mână de oameni însă, cu forme mai uşoare de tuberculoză şi au reuşit să echilibreze balanţa între viaţă şi moarte. Ei s-au sacrificat pentru fraţii lor şi unii au şi murit datorită disiminării bacilare, ca în cazul inginerului Goe Niţescu.

Şi totuşi, pe fondul tuturor privaţiunilor la care am fost supuşi, omul, „cel mai preţios capital”, a descoperit şanse noi de supravieţuire: se învăţa. Nu conta ce. Unii învăţau franceza, alţii engleza, germana, alţii matematica, dar cei mai mulţi învăţau poezii, chit că unii din ei plecau cu ele în eternitate. Printre cei fericiţi, mă găseam şi eu. Învăţasem peste 200 de poezii pe dinafară, de mari poeţi universali, dar şi de autohtoni, printre care şi Vasile Militaru. Într-o zi, cam prin luna iulie sau august 1959, un învăţător sosit de la Aiud şi adus în celula mea la Ministerul de Interne m-a rugat să-i spun o poezie de Vasile Militaru. Am stat puţin pe gânduri. Ştiam că la Securitate şi pereţii au urechi. De abia apucasem să spun două strofe din fabula Pupăza şi cioara că s-a deschis vizeta şi intransigentul cerber m-a scos la raportul ofiţerului de serviciu, care m-a trimis trei zile la carceră.

Pe parcursul anilor, după eliberare, mă obseda un lucru: cum a fost posibil ca un poet şi un martir ca Vasile Militaru să fie marginalizat? El, care a încântat atâtea generaţii şi generaţii cu poeziile lui, atât în şcolile primare cât şi în licee…

Nu există decât o explicaţie: Întunericul care mai dăinuie încă în anumite capete pătrate dominate de ura de clasă.

(Mărturia lui Dumitru Radu Udar – Din documentele rezistenţei. Vol. I, Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici, București, 1991, p. 158)