De câte ori am încercat să aştern pe hârtie amintiri din ultimul an de viaţă al tatii, după ce l‑au adus de la închisoare, gândurile mele refuză să se adune. Totuşi, am să încerc.

Toată familia îl aştepta în faţa casei, pe scară, cu o pancartă pe care scria „Bine‑ai venit acasă”. Sora mea Gaby Defour a fost foarte şocată atunci când tata, ajuns sus, a spus: „Naşo (sora lui, Florica Ştefănescu), mi‑a fost dor de tine şi de Nichilina” (Daniela Defour). Noi l-am instalat în camera dinspre stradă unde dormea soacra lui Ionică, care s-a mutat în dormitorul de alături, cu Lizi, iar Ionică a rămas să doarmă cu tata.

În primele zile ale întoarcerii acasă, nu ne‑am dat seama de gravitatea bolii lui, considerând‑o o discopatie, ca urmare a condiţiilor de detenţie, sperând că îl vom redresa. Dar, cu toate eforturile, de‑abia se putea ţine pe picioare să facă câţiva paşi, şi aceasta cu dureri mari în regiunea lombară. Am încercat să‑l ajutăm să meargă până la curtea din intrarea cealaltă, unde era soare, însă am renunţat.

Ionică avea serviciu, aşa că eu veneam dimineaţa de la Institutul Cantacuzino, împreună cu un prieten bun, dr. Florian Horodinceanu, căruia noi îi ziceam Nardy, şi care îl iubea şi îl preţuia foarte mult pe tata. Ţin minte că o dată l‑am luat cu el în braţe şi l‑am dus la baie ca să‑l spălăm, iar tata se scuza – aproape că plângea – de halul de neputinţă în care a ajuns. A încercat şi cu homeopatie, în care credea el, dar fără nici un rezultat, durerile se agravau pe zi ce trecea. De asemenea, i s‑a făcut şi acupunctură, dar tot fără nici o ameliorare. Între timp l-am mutat în cameră cu Nașa Florica.

Dându‑ne seama că trebuie să fie ceva foarte grav, l‑am dus la Spitalul Brâncovenesc, unde i s‑a făcut un examen radiologic al regiunii lombosacrale, relevând o leziune tuberculoasă a ultimelor două vertebre (Morbul lui Pott). L‑am internat la spitalul de tuberculoză osoasă de la Foişor, unde i‑au pus un aparat gipsat, tata îi spunea «covată», era chiar ca o covată, sau ca o carapace inferioară de broască ţestoasă, şi a început tratamentul cu streptomicină şi pregătirea în eventualitatea unei posibile operaţii. Dar boala mergea înainte, iar medicii nu au putut să‑şi asume riscul operaţiei; tata era nerăbdător şi cerea mereu să fie operat. Cât era internat, suferea de sindromul de claustraţie, deşi personalul medical îşi dădea toată silinţa, mai ales că aici condiţiile nu erau din cele mai bune, avea senzaţia că este tot în închisoare.

Recent m‑am văzut cu un prieten din copilărie, care venea des în casa noastră (tata îl îngrijise de febră tifoidă când era mic) şi care mi‑a spus că se ducea aproape în fiecare după‑amiază la spital, la el. Tata nu prea vorbea, dar îl ruga din când în când să lase uşa de la rezervă deschisă, că nu are aer. Întrebat dacă poate veni şi băiatul lui, care ţinea neapărat să‑l vadă, tata i‑a răspuns cu o figură suferindă: „Iartă‑mă, nu pot să‑l primesc!” În acest răstimp l-am băgat și l-am scos din spital de câteva ori, cum ajungea acasă îi scădea febra, și imediat ce îl băgam în spital, parcă era un făcut, i se urca, așa că medicii refuzau să facă orice intervenție pe coloana vertebrală cât timp era febril.

Pe atunci se ținea Congresul Mondial al Păcii la Moscova, și revista „Glasul Patriei” a intervenit, prin Ionică, la tata, ca să scrie o poezie dedicată „Păcii”. Tata a refuzat, i-a spus lui Ionică să o scrie și el o semnează. Într-adevăr, Ionică și-a pus capul la contribuție și a compus o poezie destul de bună: „Oda Păcii”. Eram de față când i-a citit-o tatii, la care el a fost încântat și i-a spus: „Vezi, mă Ioane, că ai talent și ai făcut o poezie mai bună ca mine!”. Poezia a fost publicată în „Glasul Patriei” sub numele V. Voiculescu. De asemenea, când era în spital, într-o după amiază au venit la el Ion Vinea și Vlaicu Bârna să-l roage să dea o dezmințire scrisă [la afirmația] că a murit în închisoare, după cum anunțau posturile străine de radio (Europa Liberă). De asta depindea un ajutor de 500 lei pe lună din partea „Glasului Patriei”. Tata a refuzat pe motiv că nu poate scrie, și am scris-o eu.

După o serie de internări şi externări, l‑am reinternat în spital într‑o stare proastă, făcuse o infecţie urinară cu stare febrilă, îi crescuse ureea, aşa că i‑au pus sondă uretrală, perfuzii, regim fără sare şi injecţii cu streptomicină şi canamicină. Peste câteva zile, într‑o după‑amiază, mi‑a spus că aude nişte bâzâituri, parcă are o muscă în ureche. A doua zi s‑a sculat complet surd, ca efect însumat al antibioticelor combinate, surditatea rămânând ireversibilă.

Cum şi starea lui generală era destul de proastă, ureea crescută în tot tratamentul, l‑am rugat pe doctorul Cahane să‑l vadă, mai ales că se cunoşteau bine. Când a intrat la tata în salon, era tot cu perfuzie şi se plângea că nu mai suportă să stea răstignit, cu dureri în plus din cauza perfuziei. Doctorul Cahane s‑a apropiat de pat, s‑a uitat lung la tata şi apoi mi‑a spus: „Măi, ce bărbat frumos! Îmi dai voie să‑l fotografiez?” Eu am rămas puţin şocat şi am început să‑l reclam pe tata că nu vrea să mănânce regim, că nu vrea să mai suporte perfuzia etc. La care domnul Cahane mi‑a replicat: „Mă, tu ai mânca ceea ce îi recomanzi lui taică‑tu? Lasă‑l în pace, ia‑l de aici, du‑l acasă şi dă‑i să mănânce ce‑i place, măcar cât mai are de trăit!”.

L‑am luat acasă, unde îl aştepta Naşa cu sarmale. Tata s‑a aşezat în vârful patului, era fericit şi mânca cu poftă din oala cu sarmale, i‑am dat şi nişte sardele de peşte şi o sticlă de bere. În timp ce mânca, s‑a uitat la noi surâzând şi a spus: „Mă simt ca un împărat”. De atunci nu l‑am mai dus la spital, după o perioadă s‑a întremat, tot dureri, dar suportabile, a mai venit şi fiica lui de la Paris, Olga Pontremoli, să‑l vadă.

Însă boala necruţătoare mergea înainte. Au început durerile mari, uneori nu mai suporta sonda și și-o scotea, așa că trebuia să mă căznesc să i-o pun la loc. Am chemat pe un neurolog, prieten al familiei, doctorul Crețan, care i-a recomandat niște medicamente calmante pe care, nesuportându-le, nu a vrut să le mai ia. În schimb, i-a prescris niște cașete antalgice. De asemenea, fiindcă tata credea în homeopatie, am rugat-o pe doamna dr. Alina Drâmba și i-a dat un calmant homeopatic. Uneori când veneau în vizită pe la el, Ionică mai pleca din cameră, atunci tata, care făcuse o „fixație”, începea să strige: „Ioane, dă-mi un Crețan; Ioane, dă-mi o Drâmboaie!”

Dar starea lui fizică se degrada din ce în ce, suferinţa şi durerile se amplificau, şi‑şi pierduse ultima picătură de speranţă de vindecare. A început să refuze alimentarea. Într‑o seară l‑am găsit într‑o stare de inconştienţă, o precomă, Naşa era cu lumânarea aprinsă, m‑am uitat la el, avea buzele arse şi de‑abia mai respira. Era și Nicu, nepotul lui, băiatul lui Filipache, pe care îl plăcea și-l admitea să stea cu el. I-am pus sonda la loc, i-am umezit buzele cu vată muiată în apă, și încetul cu încetul am început să-l hidratez, apoi i-am dat un pahar cu lapte, și după câtva timp și-a revenit. Eu eram fericit că am putut să-l readuc la viață. În acel moment Nașa mi s-a adresat cu o voce gravă: „Radule, mare păcat ai făcut, l-ai întors din moarte!”

 Apoi a început să refuze să se alimenteze, iar când i se aducea mâncarea, spunea: „De ce mă ispitiţi?”. Într-o zi, când eram la el, să văita: „Ah, inima asta care nu vrea să cedeze”, apoi mi-a spus: „Te conjur să nu mai îmi faci nimic, nici o injecție care să-mi întărească inima, altfel să știi că te blestem. Te rog să-mi faci o injecție cu morfină, ca să adorm și să nu mă mai scol”.

Am fost foarte tulburat de suferința lui care se accentua din ce în ce. Uneori îmi spunea: „Sunt într-o baie de dureri, nu mai pot, fă-mi ceva ca să sfârșesc”. Așa că am luat 10 fiole cu morfină de la Institutul Cantacuzino, unde lucram, și eram hotârât să-i curm suferința, dar nu am avut curajul să fac acest act (medical?) de eutanasie. În acest timp de degradare şi suferinţă fizică, mintea îi rămăsese limpede. Spre sfârşit, a venit preotul să‑l împărtăşească, dar tata i‑a răspuns: „Nu sunt pregătit, părinte!”. Preotul a mai stat și l-a rugat să se împărtășească, la care tata a spus răspicat: „Nu am păcate, părinte!”. (Scenă relatată de Gaby Defour, care a fost de față).

Când l-a întrebat Gaby de ce a refuzat împărtășania, a zis că nu-și aduce aminte. Uneori îi răspundea la fel și lui Ionică la întrebările care nu-i conveneau, se făcea că nu mai știe – reminiscență din închisoare ca un reflex de apărare. Mai târziu, totuşi, a primit împărtăşania. Redau convorbirea (scrisă) dintre Gaby și tata: „Atunci ai cerut preotul și ți-a citit, și la un moment dat te-ai plictisit și i-ai strigat tare „Ajunge!”. Apoi te-ai împărtășit. Ai înțeles?” Scrisul tatii tremurat: „Mă mir că nu am simțit împărtășania în mine, la… (urmează trei cuvinte indescifrabile)¹ ca pe Hristos”. Gaby: „Ea te-a readus la viață”. „A fost voia Domnului”.

Sfârșitul se apropiase, într-o dimineață l-am găsit foarte tulburat. Să văita: „Vai, vai, vai, a fost securitatea azi-noapte! Unde este Ionică?”. Era într-o stare de agitație, între vis și realitate, apoi s-a liniștit și i-a revenit în minte copilăria. Ne povestea, parcă era aievea: „M-a dat în gazdă la Pleșcoi, ca să fac clasa I primară, la familia Trentea (rudă cu ei), care erau niște zgârciți”, și se plângea cât a suferit de foame și frig din cauza zgârceniei lor, totul era spus pe un ton tragi-comic, ca și cum ne-ar fi citit din nuvelele lui.

După câteva zile, în noaptea de 25 spre 26 aprilie, Naşa a intrat în camera lui Ionică şi i‑a spus: „Scoală şi vino, Ioane, moare Vasile!”. Redau mai jos acest sfârşit, după însemnările lui Ionică: „Nu înainte însă de a se ridica din moartea care pusese stăpânire pe el de trei zile, şi adunându‑şi ultimele puteri ale spiritului care mai dăinuia într‑un corp lipsit de viaţă […], să‑mi spună cu o voce din altă lume: „Ionică, eu mor! Mor! M‑am omorât! Nu le dau nimic!”. (Ştia că eu tratam publicarea scrierilor lui). Şi a încheiat simplu: „Ai grijă că sunt mai perverşi decât crezi tu!”… Şi s‑a stins”.

Înmormântarea a fost simplă, l‑am îmbrăcat în hainele cu care l‑au luat şi a ieşit din închisoare, aşa cum a dorit el. De asemenea, ceruse să fie numai un preot. A luat parte lume puţină, din cei apropiaţi. De la Uniunea Scriitorilor nu a fost nimeni oficial. Prietenul lui de‑o viaţă, Adrian Maniu, a avut curajul să vorbească la mormânt. Reţin numai cuvintele de încheiere: „Spinarea acestui om care nu s‑a plecat în faţa nimănui i‑a fost îndoită doar de boală şi de suferinţă”.

Închei, citându-l din nou pe Ionică: „După dispariția sa netrâmbițată și simplă, așa cum i-a fost viața, imaginea omului trebuie întregită cu acele trăsături permanente ale personalității sale, profund umane și cu rădăcini adânci în spiritualitatea de închegare a universului poetic. Pilonii de granit ai acestui univers sprijină, deopotrivă, frumusețea nepieritoare și omenia nealterată de nici o dogmă sau schismă. Așa durează opera sa și imaginea omului izvorăște din operă. Singura în măsură să vorbească și să atesteze”.

(Radu Voiculescu – V. Voiculescu. Mărturii și documente. La semicentenarul morții marelui scriitor – 2013, ediție îngrijită de Alexandru Oproescu, Editura Alpha MDM, Buzău, 2012, pp. 33-36; Cf. Articole, comunicări, documente. V. Voiculescu, Vol. III, 1992, pp. 52-57)

1. Acele cuvinte rămân o taină până la Judecata de apoi, însă îndrăznim să speculăm pe seama lor, cerându-ne totodată iertare pentru îndrăzneală: „Mă mir că nu am simțit împărtășania în mine, la cât m-au chinuit ca pe Hristos”. Am dat această interpretare considerând că reflectă starea de disperare și agonie în care se afla atunci doctorul poet, prins în menghina unor dureri atât de atroce încât i-au răvășit voința și spiritul.

Sursa: Fericiti cei Prigonti