Iarăși despre Iosif

Din cartea a V-a a Glafirelor la Facere, Sf. Chiril al Alexandriei

Inţelegînd prin Iosif persoana lui Hristos, am spus că el a fost aruncat în groapă de fraţii lui. Dar a fost scos iarăşi şi vîndut ismailiţilor, care erau negustori de aro­mate, ducîndu-le celor ce nu le aveau. Şi adăugind am spus că a fost dus de aceia în Egipt.

Aceasta înseamnă că pogorîndu-Se Unul-Născut în starea de umilinţă (deşertare, chenoză ; Filip. 2, 7) şi făcîndu-Se om s-a făcut şi fratele celor de pe pămînt. Şi înainte de alţii ai celor din Israel. Apoi a răbdat moartea şi a primit crucea şi S-a coborît la Iad, al cărui chip este groapa. Dar a revenit la viaţă şi S-a despărţit de cei ce sînt din sîngele lui Israel. Însă a fost dat ca unor negustori de aromate Sfinţilor Apostoli, care răspîndind buna Lui mireasmă, au ajuns în ţara neamurilor, arătîndu-L prin propovăduirea evanghelică ce o susţineau ori ca Persoană a ei. El are şi putinţa de a coborî pînă la ceea ce a creat El. De altfel, totul e de la El prin creaţie. Nu e nimic care nu e de la El. El a coborît cu energiile Lui creatoare, sus­ţinătoare şi conducătoare pînă la a crea creaturile. În aceasta e şi putinţa de a-Şi însuşi şi energiile create de energiile Lui necreate, fără să renunţe la cele create. Dar le poate şi umple pe cele create de cele necreate, în măsura în care să nu le anuleze pe acestea, dar să fie şi suportate de energiile create. Totul e cuprins de altfel în încăperea pe care şi-o găseşte Dumnezeu prin creaţie El se face subiectul celor create, pentru că şi ele sînt ale Lui. Deci nu se poate supune morţii ca Creator, deşi se poate supune celor create din nimic şi prin aceasta şi capabile de moarte, prin desprinderea de ele. Fiind conştient, Fiul lui Dumnezeu nu se poate să fie decît persoană asemenea persoanei umane conştiente. El nu se poate face creatură incon­ştientă (pasăre, animal). Omul are prin conştiinţă o mare înrudire cu El. E chipul Lui şi natura inconştientă e creată de El, dar numai ca obiect al persoanei umane conştiente şi El se poate face numai subiect vestitor şi organizator al naturii inconştiente, nu asemenea ei. Fiind subiect conştient El nu se poate face asemenea celor ce nu-L cunoşteau, avînd îmbrăcat chipul de rob. Căci e propovăduit ca Cel venit pentru noi în trup şi în chip de rob. Aceasta socotesc că înseamnă că Iosif a fost dus de Ismailiţi în Egipt. Dar să vedem ce s-a întîmplat să pătimească ajungînd acolo şi ce trebuia să facă pentru aceasta ? Fiind încă tînăr şi dintre adolescenţi, a biruit neînfrînarea Egiptencei deşi era atras cu mare putere de voinţa de a face ceea ce nu se cuvena; căci aceea l-a apucat de haină cu neruşinare şi-l trăgea spre păcatul fără voie. Dar el lăsîndu-şi haina s-a desprins de sălbatica poftă şi a rămas nebiruit de patimă. Dar a fost pîrît după acea, femeia întorcînd vina spre el. Ei însă şi-a arătat nevino­văţia şi iubirea de libertate faţă de aceste pîri urîte. Dar a fost aruncat în închisoare (Fac. 39, 1—23).

Aşa a ajuns şi Hristos între neamuri în persoana Sfinţilor Apostoli, care spuneau că poartă şi rănile Lui în trupul lor. Îi respingeau pe cei ce voiau să cugete cele ale lumii, rămînînd departe de poftele tru­peşti. Căci aşa este totdeauna viaţa sfinţilor. De aceea, cei ce unelteau împotriva lor şi erau obişnuiţi să socotească vinovaţi pe cei ce voiau să vieţuiască în Hristos, după ce au fost supuşi încercă­rilor, încît au fost şi închişi. Dar îşi aminteau de Hristos care a spus : «Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ceea ce este al ei, dar fiindcă nu sinteţi ai lumii, de aceea vă urăşte pe voi lumea» (Ioan 15, 19), cum l-a urît şi pe Iosif femeia pofticioasă. De aceea creşteau în necazuri şi prigoniri, harul lui Dumnezeu întărindu-i însă pe cei cărora le e dat să le suporte. De aceea se bucura, cum am spus, păzitorul închisorii de Iosif. Apoi a tălmăcit visele eunucilor lui Faraon, a paharnicului şi a pitarnicului (a făcătorului de pîine), închişi şi ei. Şi de aceea, dumnezeiescul Iosif a fost nu puţin admirat. Şi visînd şi Faraon însuşi viitoarea neîndelungată rodnicie şi greutate a foa­metei văzută întîi în vaci grase şi slabe, apoi în spicele de după aceea, iar înţelepţii Egiptului neputînd să-i spună nimic şi să-i ex­plice înţelesurile vedeniilor şi spunîndu-i-se despre el că o poate face aceasta, venind i le-a lămurit. Şi admirîndu-l Faraon, l-a numit vistiernic şi căpetenie în împărăţia lui (Fac. 40 ; 4).

Tot aşa a fost prigonit Hristos, cum am spus adineauri, în per­soana Sfinţilor Apostoli. Dar aflîndu-se în aceste greutăţi ei înşişi ca foarte înţelepţi şi în stare să explice cele neînţelese multora, s-au făcut cunoscuţi unora dintre căpeteniile din lume, care crezînd că ei au şi cunoştinţa celor viitoare din descoperirea lui Dumnezeu în Duh, au consimţit să fie iconomi şi căpetenii ale neamurilor şi să le dea celor flămînzi de învăţătură ceea ce îi susţine în viaţa nepieri­toare, adică cuvîntul dumnezeiesc şi ceresc şi învăţătura care îi duce la toate cele bune. Aceştia, mai bine zis Hristos însuşi prin ei, au dobîndit pe seama lui Dumnezeu şi Tatăl ţările neamurilor, ca şi Iosif pentru Faraon ţara Egiptenilor. Iar lui Iosif i s-au născut doi fii, Manase şi Efrem din mama Asineta, fiica lui Poti-Fera care era preot. Şi Manase se tălmăceşte iertarea relelor ce s-au intîmplat, iar Efrem creştere şi adaus în ceea ce e mai bun. Aceasta înseamnă că din maica sfinţilor, adică din Biserică, au odrăslit roduri şi cei chemaţi dintre neamuri prin credinţa în Hristos se socotesc fii ai lui Dum­nezeu şi ei vor fi duşi la iertarea ostenelilor şi greutăţilor. «Căci vor uita, zice, necazul lor cel dintîi şi nu se va sui la inima lor. Peste capul lor va fi lauda şi bucurie şi veselie îi va cuprinde pe ei» (Isaia 65, 17—18). A fugit durerea, întristarea şi suspinarea. Vor veni cu timpul la iertarea relelor, vor păşi spre creştere, alergînd spre dulcele capăt al nădejdii. Căci se vor strămuta de la cele pămînteşti la cele cereşti, de la cele măsurate în timp la cele de dincolo de timp, de la stricăciune, la nestricăciune ; de la necinste la slavă, de la neputinţă la putere.

Venind şi prelungindu-se foametea, fiii lui Iacob au coborît în Egipt să cumpere cele de mîncare. Apoi Iosif lăsînd să treacă puţin timp şi interesîndu-se de ei (căci se zicea că n-au venit pentru grîu, ci ca să iscodească ţara) şi cerîndu-l pe Veniamin, care era fratele lui şi cel mai tînăr, şi ameninţîndu-i că nu vor pleca nepedepsiţi din Egipt, de nu-l vor aduce pe băiat, de-abia i-a lăsat tatăl lor să-l ducă. Iar după ce au venit cu băiatul, i-a chemat acasă şi i-a săturat cu pîine, cu apă şi cu vin (Fac. 42, 43).

Dar vom mai spune încă şi aceasta : Iosif s-a făcut cunoscut fraţilor cînd au venit împreună cu Veniamin. Atunci i-a învrednicit şi de masă, cum am spus adineauri. Dar nedîndu-le nici un sorţ în Egipt le-a poruncit să plece îndată şi să aducă la el pe tatăl său. adică pe Iacob. Iar cînd a coborît acesta şi l-a văzut împreună cu fiii lui, atunci le-a dat pamîntul cel mai bun dintre toate (Fac.44—47). Acesta e şi el un semn lămurit că Hristos va primi pe cei din Israel cînd se vor întoarce în ultimele timpuri ale veacului, aflîndu-Se împreună cu ei într-o unitate de suflet şi poporul cel nou. Căci acesta este cum am spus Veniamin. 

Dar nu fără Sfinţii Părinţi ni se va da nouă sorţul nădăjduit. Căci precum ei, deşi au murit întru credinţă, cum a spus Pavel, «n-au luat făgăduinţa, pentru că Dumnezeu a rînduit de mai înainte pentru noi ceva mai bun, ca să nu fie desăvârşiţi fără noi» (Evr. 11, 39), şi noi vom aştepta pe părinţii noştri, ca să nu ne desăvîrşim fără ei. Deci vom lua moştenirea (sorţul) cea foarte bună şi nefăcută de mînă a Împărăţiei cerurilor în Hristos, popoarele cele dintîi şi cele de la mijloc şi cele din urmă, împreună cu Sfinţii Părinţi cu care şi prin care fie slava lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.

Din „Glafire la cele cinci cărți ale lui Moise”, Sf. Chiril al Alexandriei, PSB 39, București,  1992