„Un ascet înţelept, care trăia cu mine în aceeaşi casă, şi se ruga cu mine, era atât de bogat în har, încât vărsa lacrămi de pocăinţă când se ruga lângă mine.

Într adevăr, harul fierbea în el. I se dăduse şi darul vindecărilor, alunga pe demoni şi vindeca, prin punerea mâinilor, pe cei care erau paralizaţi de mâini şi de picioare şi sufereau cumplit.

Citeşte şi:  Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul: “Copiilor, iubiți-vă unii pe alții!”

Însă, în cele din urmă, s-a arătat neglijent: fiind slăvit de lume şi complăcându se în aceasta, s-a mândrit şi a căzut în cele mai adânci (abisuri) ale păcatului.

Vezi că şi cel ce a avut darul vindecărilor a căzut?

Vezi că înainte de a ajunge la măsura iubirii (desăvârşite) oamenii pot să cadă, pe când cel ce ajunge la măsura desăvârşită a iubirii se leagă şi se îmbată (de ea) este afundat în altă lume şi devine robul ei, ca şi când n ar mai simţi propria sa fire?”

Citeşte şi:  Nu-i după cum vrea omul, ci după cum vrea DOMNUL!

Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii Duhovniceşti, Bucureşti, 1992, p. 220.