ISTORICUL VIEŢII LUI MOISE
de Sf. Grigorie de Nyssa [ vezi Partea I]

PARTEA A II-A
[…] Apoi Moise înaintează mai departe, străbătînd o cale de trei zile, lipsită de apă şi ajunge în mare strîmtorare, neavînd cum să potolească setea poporului. Şi s-au aşezat cu tabăra lîngă un lac cu apă Sărată, mai amară chiar decît a mării. Dar aşezaţi lîngă apă, ardeau de sete. Moise fu sfătuit atunci de Dumnezeu să arunce în apă un lemn şi îndată apa s-a făcut bună de băut. Lemnul cu puterea lui a schimbat firea apei, din amară, în dulce (leş., 15, 22 — 25).

Apoi norul plecînd mai departe, porniră şi ei după mişcarea norului. Şi făceau mereu acelaşi lucru, oprindu-se din mers acolo unde norul le dădea semn de odihnă prin oprirea sa, şi ridicîndu-se iarăşi cftid norul le arăta calea. Şi au ajuns, urmînd călăuza aceasta, la un loc ce era udat de apă de băut, peste care se revărsau douăsprezece Izvoare. Mai erau acolo şi şaptezeci de finici, dar chiar dacă numărul lor nu era prea mare, pentru cei ce priveau era o minune şi întrecea orice frumuseţe pricinuită de mărime (leş., 15, 27).

Apoi norul călăuzitor se ridică iarăşi şi de acolo, conducînd poporul spre alt loc. Dar acest loc era acoperit cu nisip uscat, neadăpat de nici-o undă de apă, şi aici poporul era chinuit din nou de sete. Moise văzînd o stîncă pe un deal, lovi cu toiagul şi ea a izvorît îndată apă plăcută şi buină de băut, din belşug pentru tot poporul (leş., cap. 17, 1— 6). Aici însă isprăvindu-se merindele ce le luaseră pentru călătorie din Egipt, şi poporul fiind strîmtorat de foame, se întîmplă minunea cea mai de necrezut din toate. Căci se porni să plouă hrană ca o rouă din cer şi nu de pe pămînt, cum se întîmplă după legea firii. Rouă ca asta cădea peste ei dimineaţa, dar apoi ea se făcea hrană pentru cei ce o primeau. Fiindcă ceea ce se revărsa nu se prefăcea în picături de apă, cum se întîmplă de obicei cu rouă, ci în loc de picături de apă se revărsa un fel de boabe în formă de cristale, care în agricultură se cheamă coliandru, sau grăunţe de formă rotundă, al căror gust se aseamănă cu cel al mierii. Acestei minuni i se mai adaugă şi o alta : ieşind toţi la culesul ei, măcar că erau de felurite vîrste şi puteri, nici unul nu aduna mai puţin decît celălalt, potrivit deosebirii de putere, ci pe măsura trebuinţei fiecăruia, încît nici cel mai puternic să nu aibă mai mult şi nici celui slab să nu i se micşoreze partea, ci să fie tuturor egală. In legătură cu aceasta, istoria mai vorbeşte de o minune : că adunînd fiecare pentru o zi, nu punea deoparte nimic pentru ziua următoare. Iar celui ce din zgîreenie îşi punea la o parte ceva din hrana adunată, ceea ce punea de o parte i se făcea fără folos pentru hrană, prefăcîndu-se în viermi. Se mai adaogă şi altceva minunat în istoria despre această hrană: dintre zilele săptămînii, una, dintr-o raţiune tainică, era cinstită cu nelucrarea. De aceea în ziua premergătoare acesteia, deşi căderea din cer avea loc ca şi în celelalte zile, iar sîrguinţa adunătorilor era egală, ceea ce se aduna se afla în cantitate îndoită faţă de măsura obişnuită. Aceasta, ca să nu aibă nici un motiv de a dezlega legea nelucrării din trebuinţa hranei. In aceasta se arăta şi mai mult puterea dumnezeiască, întrucît în celelalte zile prisosul se strica, şi numai în ajunul Sîmbetei (căci acesta era numele zilei nelucrătoare) ceea ce era pus de o parte rămînea nestricat, în aşa fel cât nu se vedea să fie cu ceva mai veche decît hrana proaspătă (leş. 16).

Apoi se încinse un război între ei şi un popor străin (cuvîntul îi numeşte amaleciţi, pe cei care s-au rînduit atunci la bătălie împotriva lor). Atunci Moise înarmează pentru prima dată pe izraeliţi pentru bătălie, dar nu aruncă în luptă toată oastea, ci alege pe cei mai buni şi pe căpeteniile lor care au primit să lupte. Dar şi în aceasta Moise a arătat un chip nou de conducere a războiului. Căci pe cînd Iisus, cel care după Moise a condus poporul, lupta cu oastea împotriva amaleciţilor, Moise stătea pe un deal deasupra oştirii şi privea spre cer, avînd doi inşi dintre cei mai destoinici împreună cu el de o parte şi de alta. Cu acest prilej istoria ne spune că s-a făcut următoarea minune : cînd Moise ridica mîinile către cer, poporul se întărea împotriva duşmanilor, iar cînd le pogora, dădea înapoi şi oastea din fata navalei celor de alt neam, Aceasta înţelegînd-o cei ce stăteau lângă el au început să sprijinea, scă pe dedesupt, din amîndouă părţile, mîinile îngreunate şi anevoie de mişcat, dintr-o cauză necunoscută, ale lui Moise. Dar fiindcă erau mai slabi şi nu puteau să-i ţină drept, i-au aşezat un scaun pe o piatră şi aşa l-au ajutat pe Moise să-şi ţină prin ei mîinile ridicate către cer. Aceasta făcîndu-se, amaleeiţii fură zdrobiţi de către izraeliţi (leş., 17, 8 — 16).

După aceasta, pentru că norul care călăuzea poporul pe cale răni înea în acelaşi loc, a fost de trebuinţă să nu se mai mişte nici poporul, neavînd norul drept conducător. Dar, avînd din belşug şi fără osteneală cele de trebuinţă vieţii, fiindcă pîinea le venea de sus de-a gata, iar apa de băut îi îmbia din piatră şi norul alunga orice neplăcere ce li s-ar fi întîmplat sub el, pentru că ziua îi apăra ca un zid de arşiţă, iar noaptea alunga întunericul, luminînd ca un stîlp de foc, petrecerea lor în pustie, la poalele muntelui unde îşi aşezară tabăra, era fără griji.

In acest loc, Moise este condus la o cunoaştere tainică, însăşi puterea dumnezeiască învăţînd prin minuni mai presus de cuvînt tot poporul şi pe însuşi conducătorul lui. Iar această învăţătură tainică s-a sfivîrşit astfel : poporului i se spuse de mai înainte să se păzească de orice întinări ce pot atinge trupul şi sufletul, să se curăţească prin unele stropiri şi să se păzească curat chiar şi de legătura conjugală într-un anumit număr de zile, ca spălat de orice pornire pătimaşă a trupului, să se apropie de munte, curat de patimi, pentru a primi învăţătura de taină.

Muntele acela se numea Sinai şi în vremea aceea nu era îngăduit decît oamenilor să se apropie de el, iar dintre aceştia numai bărbaţilor şi dintre bărbaţi iarăşi numai acelora care se curăţiseră de orice întinare. Se pusese pază şi se avea grijă ca nu cumva să calce vreun animal pe munte. Iar de se întîmplă aceasta, orice animal se arăta pe munte era ucis de popor cu pietre.

Apoi lumina aerului se întunecă din senin, încît muntele se făcu nevăzut, fiind despărţit de un cerc de negură, iar din negură se arătă un foc ce înfricoşa vederea celor ce priveau. De pretutindeni locul de păşunat al muntelui era învăluit de fumul ce ieşea din focul ce creştea, acoperind toată vederea lui. Moise conduse poporul spre munte. Dar nici el nu îndrăznea să privească, ci avea sufletul stăpînit de frică, iar trupul zguduit de o teamă aşa de mare că nu putea să o ascundă nici izraeliţilor, ci le mărturisea că este înspăimîntat de cele văzute şi că nu poate să nu tremure cu trupul. Căci ceea ce i se arăta nu era numai ceva care înspăimîntă sufletul, ci făcea să pătrundă şi prin auz sunete înfricoşătoare. Căci un glas de sus, izbucnind, se prăvălea peste toată suflarea, şi prima lui atingere era înfricoşătoare şi de nesuportat pentru orice auz. Se asemănu cu sunetul trîmbiţelor, dar întrecea prin tăria înfricoşătoare şi înspăimântătoare a lui orice pildă. Şi glasul înaintând se făcea din ce în ce mai înfricoşător, şi creştea, făcînd mereu mai înspăimîntător sunetul lui. Iar glasul era articulat prin puterea dumnezeiască şi nu prin organele vorbirii, însuşi aerul articulînd cuvîntul. Iar cuvîntul nu era articulat fără un scop, ci dădea ca legi învăţăturile dumnezeieşti. Şi glasul înaintînd sporea în tărie şi sunetul trîmbiţelor se întrecea pe el însuşi. Iar poporul întreg era copleşit, încît nu mai putea să suporte ceea ce se arăta şi se auzea (leş., 19). De aceea el face o cerere de obşte lui Moise, ca să i se mijlocească legea prin el. Căci poporul nu se va îndoi că tot ce se va vesti prin el, potrivit învăţăturii de sus, e poruncă dumnezeiască.

Întorcîndu-se deci toţi la poalele muntelui, a rămas numai Moise, întîmplîndu-se cu sine contrariul a ceea ce i s-a întîmplat înainte. Că toţi aceia temîndu-se, de însoţirea cu cei împreună părtaşi de cele înfricoşate, el rămas singur îndrăznea mai mult decît îndrăznise împreună cu cei ai lui. Prin aceasta se dovedea că frica de care era stă-pînit el însuşi la început nu era o patimă a sa, ci o pătimea din compătimire faţă de cei cuprinşi de spaimă. Iar acum, rămas singur, era eliberat de frica poporului ca de o povară [1] . De aceea acum îndrăzneşte şi faţă de negură şi intră în lăuntrul celor nevăzute. Şi dispărînd din ochii celor ce-l priveau (căci pătrunzînd în negrăitul tainicei cunoştinţe dumnezeieşti şi aflîndu-se acolo împreună cu nevăzutul, deci el însuşi nevăzut), a învăţat, socotesc, prin ceea ce a făcut, că cel ce vrea să fie cu Dumnezeu trebuie să iasă din toate cele văzute şi să-şi înalţe cugetul spre cele nevăzute şi necuprinse ca pe o culme a muntelui, crezînd că acolo este Dumnezeu, la Care nu poate ajunge înţelegerea.

Ajungînd în acel loc, Moise primeşte poruncile dumnezeieşti. Iar acestea cuprindeau învăţătura despre virtute, al cărei punct de căpetenie este dreapta credinţă şi cugetarea cuvenită despre firea dumnezeiască, anume că aceasta e mai presus de orice înţeles al cunoaşterii şi de orice pilduire, neputînd fi asemănată cu nimic din cele cunoscute. Căci i se porunceşte să nu privească la nimic din cele ce se înţeleg cu cugetarea despre Dumnezeu şi nici să asemene cu ceva din cele cunoscute sau înţelese firea dumnezeiască cea mai presus de toate. Ci să creadă numai că Dumnezeu există, iar cum, cit, sau unde este, să lase necercetat, fiind de necuprins. Şi Scriptura adaugă apoi şi toate cele ce trebuie urmărite pentru desăvîrşirea morală, împărtăşind învăţătura legilor de obşte şi a celor în parte. De obşte este legea care opreşte orice nedreptate, porunceşte iubirea faţă de cei de acelaşi neam, din care, odată rînduită, urmează numaidecît porunca : să nu faci nici un rău aproapelui tău. Iar între legile în parte e cea care a poruncit: să cinsteşti pe cei ce te-au născut şi lista păcatelor oprite.

Cu aceste legi, curăţind oarecum înţelegerea, Moise este condus spre o cunoaştere tainică mai desăvîrşită. Şi i se arată deodată un cort de către puterea dumnezeiască. Iar cortul era un templu, avînd frumuseţea într-o bogăţie felurită greu de tîlcuit. Avea un pridvor, stîlpi, perdele, masă şi sfeşnice, altar de tămîiere, jertfelnic şi acoperămîmt de împăcare, iar în lăuntrul Sfintelor, locul de nepătruns şi de neapropiat (Sfînta Sfintelor). întocmirea şi frumuseţea acestora, pentru a nu se şterge din amintire şi pentru a se arăta şi celor de jos această minune, e sfătuit să nu le pună numai în scris, ci să li se dea o alcătuire materială ca chip al celor nemateriale, folosindu-se materiile cele mai strălucitoare şi mai arătoase din cîte se găsesc pe pămînt.

Intre acestea s-a folosit mai mult aurul, cu care erau poleiţi de jur împrejur stîlpii; împreună cu aurul s-a folosit şi argintul,

înfrumuse-ţlndu-se cu el capetele de la vîrf şi tălpile lor. Socotesc că împreunarea aceasta a culorilor avea drept scop să facă aurul să strălucească şi mai mult, punîndu-se în vedere pe amîndouă părţile. S-a mai socotit de asemenea de trebuinţă şi arama la capetele şi tălpile de argint ale stllpilor. Perdelele şi acoperămintele, precum şi împrejmuirea cortului şl acoperişul întins peste stîlpi, toate s-au lucrat în chip potrivit de către ţesători pricepuţi, din materia potrivită pentru fiecare în parte. Iar culoarea ţesăturilor era vînătul şi roşul de purpură şi culoarea roşie a bumbacului ce strălucea ca focul. Iar strălucirea visonului (a inului) era naturală şi meşteşugită. Pentru unele ţesături s-a folosit lîna, pentru altele, părul. Dar au fost binevenite pentru frumuseţea cortului şi pieile vopsite în roşu. Iar pe toate acestea le-a pregătit Moise prin meşteri după pogorîrea din munte, după chipul arătat lui în vederea alcătuirii.

Dar atunci, intrînd în templul acela nefăcut de mînă, i s-a poruncit şi prin ce podoabă trebuie să strălucească preotul cînd intră în cele dinăuntru ale cortului. Scriptura a legiuit în chip deosebit cele pentru partea dinăuntru şi cele pentru cea văzută, făcînd începutul podoabelor nu de la cele ascunse, ci de la cele văzute. Umerarii pentru preoţi erau din culori diferite, din care era alcătuită şi catapeteasma, fiind ţesute cel mai mult din fir de aur. De fiecare parte umerarii erau prinşi cu două pietre de smaragd prinse la un loc prin aur. Pietrele aveau o strălucire naturală, răspîndind raze verzui; iar meşteşugul cu care erau sculptate era o adevărată minune. Pe aceste pietre nu erau încrustate chipuri, ci pe fiecare din ele şase nume ale patriarhilor. De ele erau atîrnate nişte plăcuţe aşezate în două şiruri una după alta în chip regulat şi puse de o parte şi de alta, pe partea din faţă sub acestea erau împletite în formă de placă nişte paveze, ca, precum socotesc, frumuseţea împletirii să dea şi mai multă strălucire purtătorului. Iar podoaba aceasta făcută din aur cădea peste engolpion (podoaba de pe piept). Acesta era alcătuit din pietre de diferite feluri, egale cu numărul patriarhilor. Ele erau aşezate pe şase rînduri, cîte trei de fiecare rlnd, avînd scrise pe ele numele seminţiilor. Iar haina îmbrăcată pe dedesubtul umerarului, de la grumaz pînă la călcîie, era împodobită frumos cu ciucuri atîrnaţi pe margine. Marginea de jos era frumoasă nu numai prin felurimea ţesăturilor, ci şi prin ciucurii de aur atîrnaţi. Aceştia erau totodată clopoţei şi rodii de aur, prinşi toţi, unul după altul, pe marginea de jos. Iar mitra de pe cap era vînătă şi tăbliţa de pe frunte, din aur curat, avînd săpat pe ea un semn tainic. Şi un brîu strîngea mantia la mijloc. Iar podoaba celor tainice şi toate cîte ţineau de îmbrăcăminte vorbesc despre virtutea preoţească.

Toate acestea Moise le-a învăţat cînd era învăluit în acel întuneric negrăit, prin învăţătura tainică a lui Dumnezeu, ajungînd mai mare ca sine prin adausul acelei învăţături de taină.

Astfel, apărînd iarăşi din întuneric, coboară la neamul său ca să le împărtăşească acestora minunile arătate lui prin acea vedere dumnezeiască şi ca să rînduiască legile şi templul şi preoţia, după chipul arătat lui în munte, dîndu-le poporului. A adus şi tablele dumnezeieşti în mînă, care erau faptă şi dar al Iui Dumnezeu, fără nici o împreună-lucrare omenească în întocmirea lor. Fiecare din ele în parte era lucru al lui Dumnezeu, atît materia cît şi cele scrise pe ea. Dar harul a fost împiedicat de popor încă înainte de a coborî legiuitorul, fiindcă s-a lăsat atras de slujirea la idoli. Căci Moise a petrecut pe munte nu puţin timp, ocupat de împreuna-vorbire cu Dumnezeu în acea primire tainică a învăţăturii de la El. Căci s-a împărtăşit patruzeci de zile şi tot atîtea nopţi de acea viaţă dumnezeiască în întuneric, aflîndu-se afară chiar şi de legile firii (căci în tot acest timp el nu a avut trebuinţă de hrană pentru trup). în acest timp poporul, ca un tînăr lipsit de privirea învăţătorului său, s-a dedat pornirilor nebuneşti şi, adunîndu-se în jurul lui Aaron, l-a silit să le fie conducător în slujirea la idoli. Şi făcînd un idol de aur (iar idolul era un viţel), se veseleau în această necredinţă. De aceea Moise, coborând la ei, sparse tablele pe care le aducea de la Dumnezeu, ca să sufere, ca o pedeapsă vrednică de fărădelegea lor, neîmpărtăşirea de harul lui Dumnezeu. Apoi cură-ţind prin leviţi întinăciunea cu sîngele poporului şi prin mînia lui împotriva celor ce au păcătuit, împăcînd pe Dumnezeu, a nimicit idolul.

Apoi aduce printr-o stăruire de alte patruzeci de zile în munte alte table despre care Scriptura spune că au fost scrise prin puterea dumnezeiască, dar materialul era lucrat de mîna lui Moise. Pe acestea le aduce vieţuind iarăşi acelaşi număr de zile mai presus de fire, într-un olt chip şi nu în cel socotit de noi, neprimind nimic ca hrană din cele care întăresc slăbiciunea firii, în trupul său.

Şi astfel le-a întemeiat lor cortul şi le-a rînduit cele ale legii şi preoţia, după învăţătura dată lui de la Dumnezeu. Toate le-a făcut printr-o alcătuire materială după arătarea dumnezeiască : cortul, pridvorul, toate cele dinăuntru, altarul tămîierii, jertfelnicul, sfeşnicul, perdelele, altarul împăcării din Sfînta Sfintelor, podoaba veşmintelor preoţeşti, mirul, feluritele jertfe spre curăţie, cele de mulţumită, cele spre alungarea relelor, cele care spălau fărădelegile, toate cele de trebuinţă, după rînduiala lor, pentru popor. Dar prin aceasta a mişcat, în cei de frunte, pizma împotriva sa, această boală născută în firea oamenilor. Chiar şi Aaron, pe care-1 cinstise cu cinstirile preoţiei, şi sora sa Mariam, mişcată de o pizmă femeiască pentru cinstea ce i-a fost făcută lui de Dumnezeu, au grăit împotriva lui (Num., 12). Aceasta a mişcat pe Dumnezeu spre pedepsirea greşelii lor. însă Moise s-a făcut şi acum si mai vrednic de laudă pentru neluarea în seamă a păcatului, pentru că văzînd că Dumnezeu pedepseşte bîrfirea nesocotită a femeii, şi-a făcut firea mai tare ca mînia, rugind pe Dumnezeu să se îndure de sora lui.

Iar cînd mulţimea se abate iarăşi spre neorînduială (căci era o greşeală lipsa de măsură în plăcerile pîntecelui a celor ce nu se mulţumeau să vieţuiască în puţinătate şi fără supărări din hrana ce le curgea de sus, ci pofta de carne îi făcea să socotească robia Egiptului mai bună decît bunătăţile ce le aveau), Moise îi face cunoscută lui Dumnezeu această dorinţă a lor. Iar Dumnezeu îi învaţă că nu trebuie să fie lacomi (Num. 11), dar le dă ceea ce doresc : mulţime de păsări zburînd aproape de pămînt s-au lăsat peste tabără ca un nor, grupate în stoluri, a căror vînare uşoară a săturat pofta lor de carne. Dar necumpătarea In mîncare a umplut sucurile din trupuri dintr-odată de otrăvuri vătămătoare şi îmbuibarea a adus boală şi moarte. Iar pilda acestora le-a ajuns celorlalţi spre cuminţire.

Apoi Moise trimite iscoade în ţara pe care făgăduinţa dumnezeiască le-o dădea spre locuire (Num. 13). Dar dintre aceste iscoade nu toate au vestit adevărul, ci unele au adus veşti mincinoase şi triste. Drept urmare, poporul s-a pornit iarăşi cu mînie asupra lui Moise. Şi Dumnezeu osîndeşte pe cei ce şi-au pierdut nădejdea în ajutorul dumnezeiesc, ca să nu vadă ţara făgăduită lor (Num. 14). Şi înaintînd prin pustie şi lipsindu-le iarăşi apa, şi-au şters din amintire din nou ajutorul puterii lui Dumnezeu. Pentru că nu mai credeau că, precum prin minunea dinainte, din piatră, Dumnezeu le poate ajuta şi în trebuinţa de acum, ci părăsind nădejdile cele bune s-au pornit să cîrtească împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise aşa de mult că pînă şi Moise părea să se alipească de necredinţa poporului. Dar iarăşi a făcut o minune, prefăcînd piatra aspră în apă. însă cînd iarăşi plăcerea înrobitoare de mîncare a trezit pofta pîntecelui, măcar că nu le lipsea nimic din cele trebuincioase, şi visau din nou la îmbuibarea din Egipt, după obiceiul unor tineri fără rînduiala, fură cuminţiţi de alte biciuri mai puternice, fiind împresuraţi în tabără de şerpi ce le strecurau în trupuri prin muşcătura lor venin aducător de moarte. Şi căzînd ei unul după altul din pricina muşcăturii şerpilor, legiuitorul, sfătuit de Dumnezeu, turnă aramă în chip de şarpe şi îl aşeză pe o înălţime ca să se vadă de toată tabăra (Num., 21). Şi astfel a oprit moartea adusă de şerpi [2]. Căci cel ce privea spre chipul şarpelui de aramă nu mai suferea nimic din pricina muşcăturii şarpelui adevărat, vederea lui slăbind veninul printr-o tainică pătimire potrivnică.

Dar ivindu-se iarăşi o răscoală în popor împotriva conducerii lui şt îndrăznind unii să-şi însuşească preoţia cu puterea, Moise se rugă pentru cei ce au păcătuit (Num., 16). Dar dreptatea judecăţii dumnezei oşti fu mai puternică decît compătimirea lui Moise pentru neamul

După acestea, conducînd Moise tabăra printre popoare de alt neam, le jură acestora că de vor îngădui poporului să treacă prin holdele şl viile lor, va cere acestuia să păzească calea împărătească, neabătându-se nici la dreapta, nici la stingă. Dar războinicii acelora neîmpă-clndu-se cu aceasta, Izrael îi sileşte prin luptă să nu le oprească trecerea (Num. 21, 22 — 23).

Apoi un oarecare Valac, care era conducătorul unui popor mai puternic (poporul acesta se numea al madianiţilor), speriat de păţania celor nimiciţi înainte şi nevoind să păţească aceleaşi din partea izraeliţilor, nu caută ajutorul în arme şi în războinici, ci se încrede în vrăjitoria unui oarecare Valaam, vestit în astfel de fapte, prin care cei ce se foloseau de el căpătau putere în cele ce le năzuiau. El avea meşteşugul de a face vrăji cu ajutorul demonilor, aducînd prin ele necazuri asupra oamenilor, cu o putere ciudată. Aceste urmînd, deci, celor ce-l duceau la regele Valac, este învăţat prin vocea asinei că drumul acesta mi-l va fi spre bine. Apoi, aflînd printr-o vedenie ce are de făcut, a văzut că vrăjitoria lui răufăcătoare este prea slabă ca să poată pricinui vreo vătămare celor ce au ca ajutor pe Dumnezeu. Astfel, în loc de lucrarea demonilor, s-a umplut de insuflarea dumnezeiască, şi rostea cuvinte care au fost o proorocie a unor lucruri ce se vor petrece spre binele poporului izrael. Căci prin cele prin care a fost împiedicat de a so folosi spre rău de meşteşugul lui, prin aceleaşi, ajungînd la simţirea puterii dumnezeieşti, şi părăsind meşteşugul vrăjitoriei, s-a făcut tălmăcitorul voii dumnezeieşti (Num. 23 — 24).

Apoi, poporul străin este zdrobit, izraeliţii biruind în război. Dar vor fi biruiţi după aceasta de patima desfrînării. De aceea Finees va nimici pe cei tăvăliţi în necinste (Num., 25), oprind astfel mînia lui Dumnezeu împotriva celor care s-au dedat la amestecarea neîngăduită de lege. Apoi legiuitorul urcîndu-se pe un munte înalt şi cuprinzînd cu privirea de departe ţara pregătită lui Izrael prin făgăduinţa dumnezeiască făcută părinţilor lor, se mută din viaţa pămîntească, nelăsînd pe pămînt nici un semn, nerămînînd nici un mormânt care să amintească de mutarea lui (Deut., 34).

Dar frumuseţea lui timpul nu a vătămat-o, nici lumina ochilor lui nu s-a întunecat şi nici harul strălucitor al feţei lui nu s-a pierdut, ci au rămas la fel, păstrînd neschimbată frumuseţea în schimbarea firii [3] . Acestea deci, cîte le-am învăţat din istoria acestui bărbat, pe oare am avut-o la îndemînă, ţi le-am povestit pe scurt, deşi uneori a trebuit să lărgim cuvîntul.

Vezi Tâlcuirea duhovnicească a vieţii lui Moise (Sf. Grigorie de Nyssa)
___________________________________________________________________________________________________

1 A fi împreună cu mulţi nu înseamnă totdeauna a fi în afară de frică. Aceasta, din două motive. Unul din ele este că de multe ori panica ce cuprinde pe cei mulţi face şl pe cel mai tare să fie cuprins de ea. Cine e tare e de multe ori mai tare cînd singur. Dar cel cu adevărat tare e tare şi din răspunderea faţă de ei, deci totuşi într-o legătură cu ei. In acest caz cel mai tare e ţinut pînă la un loc de o compătimire, In slăbiciunea lor, în suferinţa lor. Moise suferă de frica celor mai slabi ca el. Suferinţa lui Iisus merge pînă la cruce pentru suferinţa oamenilor supuşi păcatului. Şl nu se poate spune că nu a avut nici o frică de moarte. Din solidaritatea cu ei, din compătimirea faţă de ei, Şi-a însuşit şi frica lor faţă de moarte. O mamă aflată lîngă copilul el bolnav nu poate rămîne nepăsătoare la suferinţele lui, ci suferă chiar mai tare ca el. Iubirea se manifestă în Impreună-suferinţa cu cei iubiţi, deci şi în participare A la frica lor. Moise nu poate pătrunde în înălţimile contemplării lui Dumnezeu, fiind ţinut de poporul înfricat în participarea la frica lui. Dar pe de altă parte, însăşi frica aceasta II foloseşte la ajutorarea lor, îi dă tărie în suferinţa lui pentru ei. Căci din voinţa de a-l ajuta. Şi Intră la Dumnezeu, biruindu-şi frica cu o rugăciune mai vibrantă şi mai strălucire printre poporul său.

2 Vederea şarpelui mort, adică a celui omorît din pricina păcatului, îţi dă putere să omori ceea ce a pătruns din păcatul şarpelui în tine. Dar aceasta se face prin lnfrînare, printr-o omorîre a omului vechi din tine, deci printr-o patimă contrara patimii păcătoase. sâu şi, crăpîndu-se o prăpastie In pămînt prin voia lui Dumnezeu, se închise iarăşi la loc după ce a înghiţit pe toţi cei ce s-au răsculat împotriva lui Moise. Iar cei ce se porniseră cu furie asupra preoţiei au fost mistuiţi de foc, ca la douăsutecincizeei de inşi, cuminţind pe ceilalţi cu păţania lor. Iar pentru a se încredinţa oamenii şi mai mult că harul preoţiei vine de sus celor învredniciţi, s-a adus cîte un toiag de la căpetenia fiecărei seminţii, fiecare fiind însemnat cu numele celui ce l-a dat. între ele era şi cel al arhiereului Aaron. Şi fiind aşezate acestea în faţa altarului, prin ele se arătă poporului hotărîrea lui Dumnezeu cu privire la preoţie. Căci din toate, numai toiagul lui Aaron a înflorit şi numai din acest toiag a odrăslit şi s-a copt un fruct (iar fructul era nucă). Acest lucru a fost socotit, şi de cei ce nu credeau, ca o foarte mare minune, că un lemn fără coajă şi uscat şi fără rădăcină a odrăslit dintr-odată, fără pămînt, coajă, suc, rădăcină şi ramuri, ci prin puterea dumnezeiască producînd cele ale pomilor cu rădăcină.

3  Moise se face şi în privinţa aceasta chipul Iui Hristos, Care, înviind, nu laisă nici o urmă  a trupului Său pe pământ. De aceea frumuseţea feţei lui nu s-a văzut stricată de moarte, adică legea  dată de El şi-a păstrat o valabilitate eternă, ca chip al legii Iul Hristos. Chiar dacă pe faţa lui Moise,  sau pe legea lui, stătea un acoperă-mînt, ea îşi avea în sine frumuseţea ei, sau o strălucire  netrecătoare. Iar această strălucire s-a arătat cînd legea lui Hristos a înlăturat acoperămîntul de pe  ea, descoperlndu-i înţelesul cu adevărat netrecător şi nesfîrşit.

(fragment din Scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa, partea I, Viaţa lui Moise, PSB 29)