Ne putem întreba care este, în fond, cauza căderii omului: faptul că omul și-a îndreptat dorința spre realitatea sensibilă l-a înstrăinat de Dumnezeu sau îndepărtarea de Dumnezeu l-a mânat spre aceasta?

Sfinții Părinți socotesc că cea dintâi, arătând că, din pricina copilăriei pe care o avea la început în Rai, omul a ascultat îndemnul Celui Rău de a-și însuși „bunuri” mai ușor de dobândit și mai la îndemâna lui, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare: „Oamenii nesocotind cele bune și lenevindu-se cu înțelegerea, au căutat mai vârtos cele apropiate de ei. Iar mai aproape le-au fost trupul și simțurile acestuia. De aceea și-au despărțit mintea lor de cele inteligibile și au început să se privească pe ei înșiși. Iar privindu-se pe ei înșiși și cunoscându-și trupul și celelalte lucruri sensibile și lăsându-se amăgiți de ele, au căzut în poftele lor, alegând cele ale lor în locul contemplării lui Dumnezeu”. Sfântul Maxim Mărturisitorul adoptă și el o poziție asemănătoare: „Vicleanul, acoperindu-și de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinței și înduplecând cu viclenie pe om să-și miște dorința spre altceva din cele ce sunt, și nu spre cauză, a sădit în el necunoștința cauzei”.

Dar ne putem opri și asupra celuilalt punct de vedere. Există, într-adevăr, o interacțiune a acestor două cauze, o dialectică pe care o indică Sfântul Maxim în alt pasaj, în care descrie procesul căderii omului și unde se vede cum dorirea celor sensibile și a plăcerii adusă de ele, pe de o parte, și uitarea de Dumnezeu, pe de alta, dar și iubirea egoistă de sine, se sporesc una pe alta, se condiționează și se întăresc în mod reciproc: „Cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoștința celor văzute prin simțire, cu atât își strângea în jurul său mai tare neștiința de Dumnezeu. Și cu cât își strângea mai mult legăturile neștiinței, cu atât se lipea mai mult de experiența gustării prin simțire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experiență, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupești de sine, care se năștea din ea. Și cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupești de sine (filautie), cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este rodul și ținta iubirii trupești de sine”.

Multiplele forme ale dorinței prin care omul căzut caută diferite moduri de obținere a desfătării simțurilor, căreia își dedică de acum înainte existența, dar și mijloacele prin care încearcă, psihologic și fizic, să îndepărteze durerea care urmează plăcerii, constituie patimile, care apar astfel ca născociri ale omului în scopul împlinirii noilor sale nevoi. Dorind ca „iubirea trupească de sine să aibă unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere…, așa s-a strecurat marea și nenumărata mulțime a patimilor stricăcioase în viața oameilor”, scrie Sfântul Maxim, adăugând mai departe: „Căutând plăcerea din pricina iubirii trupești de noi înșine și străduindu-ne să fugim de durere din aceeași pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune (…); iubirea față de partea lui văzută, adică față de trup, îl silește ca pe un rob, prin pofta de plăcere și frica de durere, să născocească multe forme ale patimilor, după cum se nimeresc timpurile și lucrurile și după cum îl îndeamnă modul lui de a fi”.

Jean – Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Edit. Sofia, București, 2006, pp. 57-59.