Nota redacţiei: Majoritatea creştinilor cunosc numele Sfinţilor Macabei, prăznuiţi odată cu scoaterea Sfintei Cruci la începutul Postului Adormirii Maicii Domnului. Dar ştim noi, oare, care este semnificaţia faptei lor de a mărturisi credinţa, în împrejurări asemănătoare cu ale noastre, şi ce importanţă covârşitoare are pilda lor pentru noi?! Să luăm aminte!

Vremea robiei eleniste şi a Sfinţilor Macabei-semn puternic dat nouă, celor de pe urmă

Căutăm în acest articol să răspundem la întrebarea: care ar putea fi ’’traducerea’’, semnificaţia duhonicească dar şi concretă a realităţii proorocite de Daniel: ’’urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt’’? Cum s-a produs ea în mod concret în istorie, cu sens de prefigurare profetică şi cum s-a ajuns la cea mai cumplită şi cea de pe urmă robie a poporului evreu, Israelul istoric, şi, mai cu seamă, plecând de aici, cum îi va cădea pradă la finalul apropiat al Istoriei cea mai mare parte din Israelul cel Nou, cum vor putea fi înşelaţi până şi dintre cei aleşi? Prin aceste întrebări sperăm să înţelegem mai bine ce face posibilă o astfel de cădere, o astfel de robie cum a fost cea elenistă pentru Neamul Ales, robie de care se face puţină vorbire în zilele noastre, fiind mult mai cunoscute şi evocate robiile din Egipt sau din Babilon. În explicaţiile duhovniceşti prin care încercăm să înţelegem istoria actuală, ne raportăm la istoria biblică a poporului evreu. Ne raportăm la robia din Egipt pentru a înţelege permanenta luptă a credinciosului cu diferitele sisteme de robire ale acestei lumi. Ne raportăm la robia din Babilon, pentru a înţelege cutremurătoarea robie a comunismului. Există însă o culme a acestor vremuri de prigoană-anume, în istoria biblică, robia lui Antioh Epifan, iar în istoria eshatologică, robia lui antihrist. Ca toate robiile, şi aceasta din urmă a fost profeţită, proorocul ce a avertizat asupra ei fiind Sfântul Prooroc Daniel. În Cartea sa, profeţia aduce mărturie despre ridicarea unui ’’împărat’’ care ’’va face după placul său şi se va ridica şi se va trufi împotriva oricărui dumnezeu şi împotriva Dumnezeului dumnezeilor va spune lucruri nemaiauzite’’ (Daniel 11, 36) şi ’’nu va băga în seamă pe nici un alt dumnezeu, căci el se va ridica deasupra tuturor.’’ (Daniel 11, 37). Citând un alt loc din Daniel, aflăm că acest tiran se va ridica ’’la vremea covârşirii păcatelor lor’’ şi va duce război sfinţilor, adică poporului lui Dumnezeu: ’’şi va face pustiiri uriaşe, şi în orice lucru va izbuti, şi va prăbuşi pe cei tari şi pe poporul sfinţilor.’’(Daniel 8, 23-24). În sfârşit, Daniel arată că robia aceasta va ajunge la ultima urâciune posibilă – anume impunerea unei închinări diavoleşti în locul cel sfânt ce aparţine lui Dumnezeu: Şi eu am auzit, dar nu am înţeles şi am zis: ’’Stăpâne, care va fi sfârşitul acestora?’’ Şi mi-a răspuns: ’’Du-te, Daniele, că sunt închise şi pecetluite cuvintele acestea până la sfârşit! Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi, iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi; toţi cei fără de lege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege. Şi din vremea când va înceta jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii vor fi o mie două sute nouăzeci de zile. (Daniel 12, 8-11). Vom încerca să transpunem în actualitate semnificaţiile biblice ale acestor împrejurări.

1. Context istoric: Antioh Epifan este unul din împăraţii care s-au succedat în cadrul spaţiului politic al fostului Imperiu creat şi condus de Alexandru Macedon. Această perioadă istorică este cunoscută sub numele de elenism şi este, practic, prima perioadă de… globalizare puternică ce o cunoaştem. Pe acest imens spaţiu, ce îngloba teritorii din Europa, Asia şi Africa, şi în cadrul căreia se regăsea şi poporul evreu, se exercita nu numai aceeaşi stăpânire politică, dar se răspândea şi o cultură de acelaşi fel-pe atunci, cultura raţionalistă a vechilor greci sau a elinilor, îmbinată cu cultul corpului uman şi a splendorii civilizaţiei. Spunem globalizare, deoarece se păstreză acelaşi pattern ca cel contemporan nouă: impunerea pe teritorii vaste a unei culturi puternice care nivelează, pune în umbră şi în cele din urmă dezrădăcinează culturile locale. Acest proces se realizează atât spontan, prin faptul că membrii culturilor locale sunt atraşi de ’’strălucirea’’ şi ’’fastul’’ civilizaţiei-reper, cât şi, mai ales, controlat-ca mijloc pentru stăpânirea politică de a controla, gestiona şi a se impune asupra unor populaţii eterogene. Generalii lui Alexandru (Macedon) aveau tot interesul să impună elenismul, să uniformizeze cultura şi modul de viaţă, pentru a putea preveni orice fel de autonomie din partea popoarelor aflate sub stăpânirea lor. (Notă: pe timpul lui Alexandru Macedon şi a succesorilor săi greaca a devenit limba oficială în imperiu, s-au dezvoltat educaţia fizică, neguţătoria, economia, filozofia şi ştiinţa (matematica, fizica), căsătoriile mixte (soţi de etnii diferte) erau încurajate-marea diversitate religioasă trebuia estompată prin instituirea unui cult al suveranului. Din vastul imperiu făceau parte şi evreii; aceştia vorbeau şi scriau greceşte, participau la viaţa economică şi culturală, îşi plăteau cu conştiinciozitate impozitele către stat, beneficiau de noile standarte civilizatorii, pentru ei-care-şi pierduseră limba maternă-a fost tradusă Scriptura în limba greacă (Septuaginta). Drama a început în momentul în care globalizarea le-a cerut să-şi părăsească religia prin adoptarea credinţelor şi moravurilor-standart şi, prin aceasta, să renunţe, practic, la identitatea lor ca neam. E sigur că răscoala şi luptele Macabeilor-şi nu numai ale lor-au avut un mobil eminamente religios, dar rezistenţa lor implică şi conservarea fiinţei naţionale).
2. Apstazia lui Israel: cu toate că elenismul era o cultură în plină afirmare istorică, cu toate că imperiile generalilor lui Alexandru Macedon erau atât de puternice, aceşti factori nu erau de ajuns pentru a se ajunge la o cădere atât de gravă şi la un război atât de făţiş dus împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. Ceea ce a creat premisele acestei tragedii a fost trădarea evreilor şi chiar a unor arhierei iudei, care au ales să se facă slugi ale elenismului şi ale stăpânilor lumii, întorcând spatele lui Dumnezeu şi poporului simplu.

Trădarea din interior a venit, aşadar, din două direcţii. În primul rând, elita culturală a iudeilor, care avea şi sarcini sacerdotale, începe să râvnească la spendorile eleniste şi la modul de viaţă grecesc şi să le importe în Ierusalim, urmându-le în aceasta şi poporul: ’’În zilele acelea s-au ivit în Israel fii nelegiuiţi care pe mulţi îi amăgeau, zicând: ’’Să mergem şi să facem legământ cu neamurile care ne înconjoară; că de când ne-am despărţit de ele, multe rele s-au abătut asupră-ne’’. Iar acest fel de a vorbi le mergea la inimă şi unii din popor se înghesuiau să se ducă la rege, pentru ca acesta să le dea împuternicire să trăiască după datina păgânilor. Şi au zidit în Ierusalim un gimnaziu, după rânduielile păgânilor; şi-au refăcut prepuţul, lepădându-se de legământul cel sfânt, şi s-au împreunat cu păgânii şi s-au vândut spre a face răul. (1 Macabei 1, 11-15).

A face legământ cu neamurile nu înseamnă ceva simbolic, doar o răspândire spontană a unui fel de trai sau o adoptare autohtonă, ci, practic, încheierea unor tratate sau după cum am spune astăzi, cererea expresă de a intra într-un sistem definit de putere şi ’’valori’’, un sistem politic, social, cultural complet (n. n. diferit). Constatăm că paragraful citat se suprapune perfect peste istoria noastră: şi noi am constatat după prigoana comunistă cât de rău ne-a fost de când ne-am despărţit de ’’neamurile vestului’’ (n. n. Europa), şi noi am mers la ei (nu ei la noi) şi am cerut în genunchi să ne primească în sistemele lor, râvnind la şcolile, la civilizaţia, la prosperitatea lor… lepădând fără vreo clipire în ochi ’’legământul cel sfânt’’, vieţuirea din bătrâni şi propriile noastre valori. Este adevărat că la amnezia, uitarea şi dispreţuirea Bisericii şi a Tradiţiei a lucrat din plin şi cu arme feroce comunismul. Numai pe fondul defrişării făcute de sistemul comunist a fost posibilă această reacţie tipică pentru popoarele sălbăticite. Am ajuns să râvnim după ’’întegrarea în UE şi NATO’’ ca altădată evreii după împuternicirea de a trăi după datinile păgânilor şi de a le fi bine. Astfel, implicaţiile acestei trădări sunt dintre cele mai concrete: îndepărtarea de la modul de viaţă tradiţional, de la linia de conduită a bătrânilor şi părinţilor noştri înseamnă intrarea într-un circuit de putere politică şi de sisteme-înseamnă, practic , expunerea totală faţă de interesele şi scopurile acestora. În al doilea rând, însăşi Biserica Vechiului Testament, de la cele mai înalte niveluri ale sale, se află în plină cădere. În funcţia de arhiereu, cea mai înaltă treaptă a Bisericii Vechiului Testament, ajunge, prin înşelăciune, un anume Iason… (2 Macabei 4, 7-9). Aşadar, marele arhiereu, de fapt, un trădător şi un slujbaş al ’’Noii Ordini’’ elenistice, se angajează din plin la eradicarea vechiului cult iudaic şi la impunerea noului cult elenistic, globalizant. Acest Iason urmăreşte să obţină ’’privilegiul’’ de a fi cel prin care se realizează toate aceste obiective urmărite şi de puterea politică: impunerea noilor centre de cultură, şi, mai ales, sarcina politică de a înscrie pe cei din Ierusalim drept cetăţeni ai Antiohiei. Acesta era planul stăpânirii politice, şi cel mai potrivit pentru punerea lui în aplicare nu putea fi altcineva decât un trădător din interior, şi încă unul cu prestigiu aşa de mare cum era ocupantul scaunului lui Moise. În ceea ce priveşte înscrierea, aceasta are o dimensiune concretă-înseamnă recensământul populaţiei, ceea ce astăzi numim ’’îndosarierea’’ ei (n.n. populaţiei) şi, astfel, ’’afierosirea’’ populaţiei lui Antioh, tiranul antihristic… Iată, aşadar, care era situaţia în poporul evreu înainte de declanşarea prigoanei lui Antioh… Nu vedem cu ochii noştri cum i(m)asonii* s-au pus de bunăvoie în slujba tiranilor mai vechi sau mai noi? Nu vedem cum s-au vândut şi s-au angajat să ducă la pierzare Biserica, ocupând prin înşelăciune scaune înalte de arhierei? Iar cât priveşte europenismul – noul elenism – nu doar instituţiile statului Naţional, dar chiar şi unele canale oficiale mediatice ale Bisericii noastre , fac propagandă noului imperiu ce este UE, malaxorul acesta nivelator şi pus să îndosarieze electronic toată făptura care răsuflă pe pământul său … Se organizează simpozioane, conferinţe, teme, în care se ridică în slăvi sistemul european. Singura diferenţă este că se păstrează aparenţele mult mai bine, că sistemul este aproape perfect şi pus la punct într-un mod neîntâlnit până acum… Nu ne rămân decât vai-urile purtătorilor de Duh pentru a ne plânge robia în care am ajuns, din neştiinţa proprie şi din samovolnicia unora. Şi toţi aceştia care se bucură de ’’cepele şi cărnurile’’ Europei o să vadă, vai, că tocmai aceia care îi îngraşă acum vor fi călăii lor.

3. Urâciunea pustiirii în locul cel sfânt. După această degradare extremă a vieţii religioase a Israelului, Antioh Epifan a început opera sa de demolare forţată a popoarelor de sub puterea sa. Până atunci elenismul se impusese nu printr-o forţă brutală, ci printr-o presiune lentă, ’’soft’’, care incită la compromis şi la ’’liberă adeziune’’ la sistemul său, de fapt, la apostazie de bună voie… Nu părea nimic ameninţător în tot acest sistem de putere, ba cu totul dimpotrivă, perspective nebănuite de prosperitate, progres şi civilizaţie se deschideau. Iar aceste perspective se reflectau până şi în viaţa religioasă a poporului evreu. Şi ei au avut atunci ’’cupolele’’ aurite şi templele reconstruite din banii elinilor…

Dar îndată a venit şi vremea în care s-a vădit, pe de o parte, caracterul acestor sisteme ’’civilizate’’ şi, pe de alta, credincioşia poporului evreu.

După ce reuşeşete câteva campanii militare importante, Antioh Epifan trece, aşadar, la etapa elenizării forţate, brutale, a popoarelor. (1 Macabei 1, 41-53).

În altă parte această prigoană este sintetizată pe scurt astfel: ’’ Templul se umpluse de dezmăţul şi de beţiile păgânilor, care petreceau cu târfele şi se destrăbălau cu femeile în curţile cele sfinte şi care, pe deasupra, aduceau înlăuntru lucruri de neiertat. Până şi altarul era plin de lucruri spurcate, oprite de lege. Nu era cu putinţă nici să ne ţinem ziua de odihnă, nici să păzim sărbătorile părinţilor noştri, şi nici măcar atât: să mărturisească cineva că e iudeu.’’(2 Macabei 6, 4-7).

Practic, Israelul este aproape sfărâmat. Se apostaziază în masă, iar cei care se încăpăţânează să rămână iudei (numele indică identitatea religioasă, nu etnică), sunt ucişi în mod sălbatic şi crud, pentru a fi uciderea lor cât mai exemplară. Scriptura ne arată că la oricine era găsită în casă cartea Legii, era ’’osândit la moarte’’. Mamele care făcuseră pruncilor circumcizia erau şi ele condamnate la moarte, împreună cu pruncii lor, într-un mod sălbatic şi neasemănat de crud: (1 Macabei 1, 61), (2 Macabei 6, 10). Cine ar fi crezut că reprezentanţii culturii elene, culmea civilizaţiei şi a progresului în acel timp, sunt capabili de astfel de cruzime şi prigoane? Scopul stăpânirii politice era să elimine orice iudeu (n. n. în cazul dat iudeu are sensul de credincios adevărat), şi orice element de iudaism (n. n. credinţă) ce putea să fie perpetuat. În vederea atingerii acestui scop au fost elaborate legi şi s-au angrenat forţele armate ale autorităţii politice. Aceasta este răspata căpătată de Israel de la stăpânii lor elenişti, pe care îi râvneau şi pe care îi doreau şi cărora li s-au aşternit la picioare, robindu-se de bunăvoie. A fi iudeu, adică a avea identitatea religioasă de iudeu, era vină de moarte, şi încă moarte groaznică, sadică şi făcută în văzul tuturor. Din Scripturi se înţelege că se practica denunţul, se făceau percheziţii şi existau forţe ’’poliţieneşti’’ care supravegheau neîncetat poporul pentru a-i descoperi pe toţi cei ce nu se plecau poruncii împărăteşti, diavoleşti. Se instaurase un climat de teroare, pe lângă batjocura făcută Templului, ce ajunsese sediu al orgiilor şi numit altar închinat lui Zeus. În acest climat de prigoană şi teroare s-au ridicat pentru a mărturisi adevărul Domnului, adevărul mântuirii, Sfinţii Macabei. Împrejurările ridicării Macabeilor au fost următoarele: în cetatea lor, Modein, au ajuns oamenii puterii şi au forţat populaţia să aducă jertfe zeilor şi îi ’’sileau la lepădarea de Dumnezeu’’. Iar Scriptura ne arată că ’’mulţi dintre israeliţi’’ au venit la oamenii stăpânirii şi au apostaziat de bunăvoie… Însă scopul puterii era unul precis. Ei nu doreau să apostazieze doar o grămadă de oameni şovăielnici, care ’’şchiopătau de ambele picioare’’ şi care cedau din frică. Scopul lor era ca apostazia să fie făcută de oamenii marcanţi ai cetăţii, de vârfurile lor, de pildele de vieţuire curată şi morală. Aşa au ajuns la bătrânul Matatia, tatăl fraţilor Macabei, ’’fruntaş, om mare, care se bucură de cinste în acestă cetate, sprijinit de feciori şi fraţi’’, cum l-au linguşit ei, şi l-au îndemnat să apostazieze. Răspunsul bătrânului este răspunsul din veac al tuturor mărturisitorilor, mucenicilor, iubitorilor de Dumnezeu: Iar Matatia, răspunzând, a zis cu glas mare: ’’Chiar dacă toate neamurile de sub stăpânirea regelui îi vor da ascultare şi dacă fiecare se va lepăda de închinarea părinţilor săi şi se va supune poruncilor lui, eu, fii mei şi fraţii mei vom umbla întru legământul părinţilor noştri; ferească Dumnezeu să ne lepădăm de lege şi de porunci! Nu vom asculta de poruncile regelui; nu ne vom abate de la închinarea noastră, nici la dreapta, nici la stânga!’’ (1 Macabei 2, 19-22). Aceasat a fost o ruptură făcută de Sfinţii Macabei în rândurile oştirilor duhurilor răutăţii. Aceasta a fost trezirea neamului lui israel, trâmbiţă care a chemat la război şi la mărturisire. Pornind de la mărturisirea bătrânului Matatia, Macabeii au construit o mică armată, ridicol de mică faţă de armatele puterii, cu care au rezistat şi au biruit, în cele din urmă, armatele vrăjmaşilor. Desigur, pentru timpurile noastre soluţia istorică a Macabeilor (adică rezistenţa armată organizată, grupată) nu mai poate fi pusă în aplicare. Puterea antihristică este un colos mult mai mare ca să i te opui cu armele. Dar războiul mărturisirii şi al muceniciei va fi războiul vremurilor de sfârşit. Războiul sfârşitului vremurilor va fi purtat cu arme strict duhovniceşti. Dar va fi cu mult mai crâncen decât ceea ce a fost pe vrmea Macabeilor, deoarece păcatele noastre care au ajuns la covârşirea lor, păcatele noastre sunt cu mult mai groaznice şi mai mari, apostazia-cu mult mai înfiorătoare, samovolnicia-strigătoare la cer. Singur Hristos, Apărătorul cel mare al sufletelor noastre şi Biruitorul iadului, va pierde puterea lui antihrist de pe pământ cu suflarea gurii Sale.

Sursa: razbointrucuvânt. ro