Este minunată dorinţa dumneavoastră de a vă afla în ascultare deplină faţă de un îndrumător încercat. Această nevoinţă nu a fost dată însă vremii noastre. Ea nu numai că a dispărut dintre mireni, ci nu mai este de găsit nici în mănăstiri. Omorârea înţelegerii şi a voii căzute nu poate fi săvârşită de un om sufletesc, chiar dacă acesta ar fi bun şi evlavios. Pentru aceasta este nevoie de un părinte purtător de Duh: doar înaintea unui purtător de Duh poate fi limpede sufletul ucenicului, doar un purtător de Duh poate vedea de unde şi încotro se îndreaptă mişcările sufleteşti ale celui îndrumat de el. Ca să aibă conştiinţa curată, ucenicul trebuie să-şi mărturisească întocmai şi în amănunt gândurile, dar îndrumătorul nu trebuie să se ia după această mărturisire în judecarea stării sufleteşti a ucenicului; el trebuie să-l pătrundă, să-l măsoare cu simţirea duhovnicească şi să-i vestească starea lui sufletească, pe care el nu o vede. Aşa lucrau Pahomie cel Mare, Teodor cel Sfinţit şi ceilalţi îndrumători -sfinţi ai monahilor. Lui Teodor cel Sfinţit ucenicii îi spuneau:

Vremurilor noastre li s-a dat altă nevoinţă, însoţită de multe greutăţi şi poticniri

„Părinte, dă-mă în vileag!” –

şi el, mişcat fiind de Duhul Sfânt, îi arăta fiecăruia dintre ei bolile sufleteşti ascunse în sufletul lui. Aceşti mari Părinţi socoteau ascultarea călugărească a fi un dar aparte al Sfântului Duh: aşa spune un scriitor contemporan cu ei – Cuviosul Cassian. Ascultarea este o minune a credinţei! Să o săvârşească poate doar Dumnezeu – şi au săvârşit-o oamenii cărora Dumnezeu le-a dat acest dar de Sus. Dar când oamenii vor să dobândească prin propriile puteri ceea ce numai Dumnezeu poate să dăruiască, deşarte sunt ostenelile lor; atunci ei se aseamănă ziditorilor de turn de care se vorbeşte în Evanghelie, care au început clădirea fără să aibă mijloace îndeajuns pentru a o duce la bun sfârşit. Toate cele trecătoare, adică dracii şi patimile, îi batjocoresc, fiindcă pe dinafară par a săvârşi virtutea, însă de fapt se află în amăgire amară, în orbire şi înşelare de sine, sunt supuşi patimilor lor, împlinesc voia dracilor. Şi mulţi credeau că străbat calea ascultării, însă de fapt îşi împlineau poftele, erau mânaţi de înfierbântare. Fericit cel ce la bătrâneţe va izbuti să verse o lacrimă de pocăinţă pentru pornirile tinereţii! Despre călăuzele oarbe şi cei călăuziţi de ele Domnul a zis:

Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă (Mt. 15, 14).

Vremurilor noastre li s-a dat altă nevoinţă, însoţită de multe greutăţi şi poticniri. Noi trebuie să ne săvârşim călătoria nu ziua, nu la lumina limpede a soarelui, ci noaptea, la lumina palidă a lunii şi a stelelor. Ni s-au dat spre călăuzire Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi: lucrul acesta îl spun pe şleau Părinţii vremurilor târzii. De folos ne este şi sfatul celor care se călăuzesc ei înşişi după scrierile Părinţilor. Să nu credeţi că nevoinţa noastră este fără necazuri şi fără cununi: nu! Ea este mână în mână cu mucenicia. Această mucenicie se aseamănă suferinţei îndurate de Lot în Sodoma: sufletul dreptului se chinuia văzând curvia necontenită şi neînfrânată. Şi noi ne chinuim fiind înconjuraţi din toate părţile de minţi care au încălcat credinţa faţă de adevăr, care au intrat în legătura de curvie cu minciuna, care s-au molipsit de ura împotriva scrierilor insuflate de Dumnezeu şi s-au înarmat împotriva lor cu minciuna, clevetirea şi batjocura infernală. Nevoinţa noastră are preţ înaintea lui Dumnezeu: în cumpăna Lui sunt cântărite şi neputinţa noastră, şi mijloacele noastre, şi împrejurările, şi înseşi vremurile.

Un oarecare Părinte mare a avut următoarea vedenie: viaţa pământească a oamenilor i s-a înfăţişat ca o mare. El a văzut cum nevoitorilor din primele vremuri ale monahismului li s-au dat aripi de foc, şi ei au trecut ca fulgerul peste marea patimilor. Nevoitorilor din vremurile de pe urmă nu li s-au dat aripi: ei au început să plângă pe malul mării. Atunci li s-au dăruit aripi, dar nu de foc, ci unele slabe: ei au plecat în zbor peste mare. Pe drum, din pricina slăbiciunii aripilor, se cufundau deseori în mare; ridicându-se cu greutate din ea, porneau mai departe, până când, în cele din urmă, după multe strădanii şi restrişti, au reuşit să treacă marea.

Să nu ne descurajăm! Să nu năzuim cu nechibzuinţă spre nevoinţe strălucite, mai presus de puterile noastre: să primim cu evlavie nevoinţa smerită, foarte potrivită neputinţei noastre, dată, în chip parcă văzut, de către mâna lui Dumnezeu! Să săvârşim această nevoinţă cu credincioşie faţă de sfântul Adevăr, şi în mijlocul lumii care, gloată gălăgioasă şi fără număr, aleargă pe calea cea largă în urma raţionalismului său samavolnic, noi să mergem la Dumnezeu pe calea îngustă a ascultării faţă de Biserică şi de Sfinţii Părinţi. Nu mulţi merg pe această cale? Şi ce dacă! Zis-a Mântuitorul:

Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia! Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire, şi mulţi sunt cei care o află; şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt care o află (Lc. 12, 32; Mt. 7, 13-14).

Despre îndrumătorul duhovnicesc.

Despre împătimirea faţă de îndrumător. Despre dreapta îndrumare duhovnicească şi viaţă în Dumnezeu. Despre viaţa închipuită, care nu există de fapt

Inima dumneavoastră să fie numai a Domnului, iar în Domnul – şi a aproapelui. Fără îndeplinirea acestei condiţii este cumplit să fii al omului.

Nu vă faceţi robi oamenilor (I Cor. 7, 23),

a zis apostolul.

Întotdeauna m-au mişcat până în adâncul sufletului cuvintele pe care Sfântul Ioan Înaintemergătorul le-a rostit cu privire la Domnul şi la sine însuşi şi care ni s-au păstrat în Evanghelia după Ioan:

Cel ce are mireasă este mire, grăieşte Sfântul Înaintemergător, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci, această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (In 3, 29-30).

Orice povăţuitor duhovnicesc trebuie să fie doar slugă a Mirelui Ceresc, trebuie să ducă sufletele la El, nu la sine însuşi, trebuie să le vestească despre nemărginita, negrăita frumuseţe a lui Hristos, despre nesfârşita Lui bunătate şi putere: sufletele trebuie să-L iubească pe Hristos, Care este fără doar şi poate vrednic de dragoste. Iar îndrumătorul, asemenea marelui şi smeritului Înaintemergător, să stea deoparte, să se socoată pe sine însuşi a fi nimic, să se bucure de micşorarea sa înaintea ucenicilor, micşorare care este un semn al sporirii lor duhovniceşti. Atâta timp cât în ucenici precumpăneşte simţământul trupesc, îndrumătorul este mare înaintea lor, dar când va apărea în ei simţirea duhovnicească şi va creşte în ei Hristos, vor vedea în îndrumătorul lor doar o unealtă binefăcătoare a lui Dumnezeu.

Păziţi-vă de împătimirea faţă de îndrumător! Mulţi nu s-au ferit, şi au căzut împreună cu îndrumătorii lor în cursa diavolului. Sfatul şi ascultarea sunt curate şi plăcute lui Dumnezeu doar atâta timp cât nu sunt spurcate de împătimire. Împătimirea face din omul iubit un idol: Dumnezeu Îşi întoarce faţa cu mânie de la jertfele aduse acestui idol. Şi se pierde în zadar viaţa, pier faptele cele bune ca buna mireasmă de tămâie pe care o împrăştie viforul sau o acoperă o putoare. Nu faceţi loc în inima dumneavoastră pentru nici un idol!

Şi tu, îndrumătorule, păzeşte-te de păcat! Nu-L înlocui cu tine însuţi pe Dumnezeu în faţa sufletului care aleargă la tine! Urmează pildei Sfântului Înaintemergător: caută doar să crească Hristos în ucenicii tăi. Când El va creşte, tu te vei micşora: văzându-te micşorat datorită creşterii lui Hristos, umple-te de bucurie. Această purtare va face să adie asupra inimii tale o pace minunată: vei vedea în tine împlinirea cuvintelor lui Hristos:

cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat (Mt. 23, 12).

Fericiţi cei ce urmează cu lepădare de sine adevăratei învăţături evanghelice, care s-au lepădat de împlinirea poftelor trupului şi poftelor duhului! Poftele trupului căzut sunt păcătoase: păcătoase sunt şi poftele sufletului căzut. Acesta caută peste tot să-şi realizeze „eul” propriu, să devină o fiinţă aparte, de sine stătătoare, care se bucură de întâietate, de dragul căreia trebuie să existe toate celelalte. Evanghelia cere ca această viaţă să fie omorâtă, ca omul să-L recunoască pe Dumnezeu drept Dumnezeu şi să se pună pe sine însuşi la locul său. După omorârea vieţii nebuneşti, închipuite, care nu există de fapt, poate apărea viaţa adevărată, cu preaîmbelşugată simţire a fiinţării: viaţa în Dumnezeu.”

Sursa: Sfantul Ignatie Briancianinov, “De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni“, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2012